Incruntarile si zambetele boltei

Cei mai multi dintre noi au pierdut insa sensul acestei rutine intelepte pentru trup si tamaduitoare pentru suflet. Cu ochii pironiti in caldaram, rataciti printre blocuri, inghesuiti in metrou, lipiti de inlocuitorul de cer de pe screen-saver-ul calculatorului, am uitat sa privim in sus. Asa ca nu mai vedem nici acoperisul planetei, miracolul schimbator al culorilor sale, si nici, cel mai adesea, pe Cel de Sus, pe care vreme indelungata ni L-am inchipuit rasfirandu-si barba mai veche decat lumea dintre scamele norilor sau pe care chiar L-am crezut, macar in copilarie, tot una cu norii.  Ismail Kadare, celebrul romancier albanez, spunea ca „norii aluneca pe cer precum niste plicuri uriase, precum niste scrisori pe care si le trimit unul altuia anotimpurile“. Pentru cei ce nu l-au stiut niciodata, pentru cei ce l-au uitat sau pentru cei care refuza sa-l vada, alfabetul norilor din „scrisorile anotimpurilor“, semnatura fulgerelor sau hieroglifa surazatoare a curcubeului ar trebui sa insemne mult mai mult decat un simplu exercitiu meteorologic.  Cerul este imaginea rasfranta a planetei, oglin­da haosului si a paradisului terestru, cartea de identitate a Pamantului vazut din Cosmos si semnul de nesfarsita profunzime al Cosmosului vazut de pe Pamant, cel mai coplesitor semn al frumusetii de dincolo de noi.

Fulgere made in Sydney 
Dincolo de simbolurile mitologice – de la Sf. Ilie, cel cu carul de foc, la necrutatorul Thor vanturandu-si barosul incandescent sau la Jupiter cu sceptrul de flacari –, fulgerul este un semn al nelinistii paroxistice a Cerului, al coliziunii unor uriase forte energetice. O colosala descatusare de sunet si de lumina care prevesteste urgia, care o insoteste si o lumineaza dinauntru ca s-o faca si mai inspaimantatoare si care, uneori, precum in celebrul tablou al lui Giorgione, Furtuna, este doar semnul de potolire a maniei venite de sus, o formula stralucitoare de impacare a Cerului cu Pamantul.

• De ce avem tot mai multe opțiuni, dar luăm decizii mai proaste
• Cercetătorul care a demonstrat că educația genetică poate reduce prejudecățile rasiale

Fulare de vreme rea 
Priveliste surprinsa de pe unul dintre piscurile masivului Teide din Tenerife, insulele Canare. Norii alcatuiesc o patura pufoasa si prietenoasa, suspendata ca un fular de vreme rea pe grumazul verde de pini al muntelui. Daca ne coboram printre ei, nu vom simti decat densitatea cenusie, miscatoare si sufocanta a aerului, ca o pacla umeda. Vazuta de sus, acumularea de particule capata forma, isi deseneaza relieful, devine inteligibila si ne lasa sa ghicim chipul bunicii, suflul dragonului sau campurile de bumbac din Georgia.

Ciuperci necomestibile
Mai spectaculoasa decat un cumulonimbus, mai violenta decat un manunchi de fulgere, mai criminala decat un taifun, aceasta ciuperca de fum nascuta din fisiunea termonucleara este cea mai tragica si mai letala forma de concurenta pe care omul a facut-o vreodata naturii. Norul de cenusa este rezultatul detonarii unei bombe nucleare de 225 de kilotone, pe numele sau – fiindca toate trebuiau sa poarte un nume, cum spune poetul – XX-28 George. Este doar unul dintr-o serie de patru experimente derulate, in cadrul operatiunii Greenhouse, pe atolul Enewatak din Oceanul Pacific, de-a lungul lunilor aprilie si mai 1951.  In dreapta sus, imaginea unor aglomerari gigantice de aburi create la contactul lavei incandescente cu apa oceanului, in timpul unei eruptii vulcanice surprinse in insulele Hawaii.

Eol dezlantuit 
Ciclonul degaja o energie de ordinul miilor de megatone si reprezinta o formidabila masina termica,  a carei putere provine din vaporii de apa si din diferentele de temperatura create intre masele de aer dinauntrul norilor. Aerul umed si cald este aspirat spre centrul ciclonului, intr-un inel turbionar numit mezociclon. Condensarea apei provoaca destinderea aerului si eliberarea de caldura, iar energia rezultata intretine puternice miscari de convectie. Adesea, fenomenul este insotit de fulgere si de caderi masive de ploaie.

Printre nori cu Golden Gate 
Podul Golden Gate, simbolul orasului San Francisco si al cutezantei americane, strapunge cu armatura sa sangerie un plafon de nori policromi. Aspectul vizual al norilor este dat, in general, de natura, numarul si felul de repartizare ale particulelor constitutive, de culoarea luminii reflectate (luminanta) si, desigur, de pozitiile corelate ale observatorului si ale sursei de lumina. Daca Soarele se afla sus, norul va fi alb iar umbrele gri. Daca astrul zilei se apropie de scapatat, norul va avea nuante de galben, portocaliu, rosu, apoi gri, ordine care se va inversa dimineata.

Lentila de altocumulus 
Un OZN? Nici vorba. Doar un altocumulus lenticularis, nor de forma unei lentile, a unei migdale sau a unei stive de farfurii, cu margini irizate si foarte bine delimitate. Supranumiti nori de „unda“, acestia apar pe latura ascendenta a curentilor sinusoidali, formati de vanturile puternice ale masivelor stancoase.  In dreapta sus, cativa altocumulus care, de aceasta data, nu pot fi confundati decat cu atolii (din zona Maldive) de sub ei – insule minuscule si unii si altii, ca niste virgule subtiri in nesfarsita carte a Naturii.

Aurora boreala 
Un fenomen luminos ce poate fi observat, de obicei, la latitudini vecine celei de 70º, adica in Scandinavia, in nordul Siberiei, in Canada, Alaska sau in emisfera sudica (aurore australe, spre deosebire de cele din nord, care sunt numite boreale), in preajma Antarcticii. Pot fi zarite pret de cateva zeci de minute si se infatiseaza ca niste benzi luminoase, de culoare rosie sau verde, leganandu-se in vant. Luminile aurorale sunt emise in ionosfera la altitudini cuprinse intre 80 si 150 de kilometri. Pentru locuitorii din estul Groenlandei, aurorele erau o manifestare a spiritelor copiilor nascuti morti. Pentru inuitii din golful Hudson, cerul era o imen­sa cupola cladita dintr-un material solid, curbat deasupra suprafetei terestre. In afara ei era mereu lumina, iar aceasta patrundea prin niste mici gauri, sub forma aurorei boreale. Pentru multi dintre noi, aurora polara ramane fereastra spre cel mai grandios spectacol natural al planetei.

Foto: Guliver

EXPERTS

Cerurile artei

Zorii peisajului cu panorama mistica asupra cerului sunt marcati de spiritul romantic al lui Caspar David Friedrich. Pe la 1833, Friedrich picteaza, in maniera sa lisa si exacta, o superba deschidere a cerului, in Luceafarul de ziua. Zece ani mai tarziu, William Turner, luand ca pretext Dimineata de dupa potop, picteaza doar un turbion de lumina calda, fara repere gravitationale, o sfera de vapori si de raze. Peste alte doua decenii, in 1863, Claude Monet percepe rasaritul de soare intr-o atmosfera continua de irizatii intre cer, apa si cateva elemente minime de decor. Iar dupa un veac, in 1963, René Magritte aduce un omagiu suprarealist azurului prin decuparea pe un inalt cer marin a unui porumbel in care palpita niste nori diafani.