Prima pagină Travelling

Muntenii Zeitei de Turcoaz

Alex Gavan 02.06.2007 | ● Vizualizări: 175
Muntenii Zeitei de Turcoaz     Muntenii Zeitei de Turcoaz + zoom
Galerie foto (9)

Dincolo de risc si de adrenalina, o expeditie himalayana este, in multe privinte, o experienta initiatica. In drum spre Cho Oyu, al saselea munte al lumii, calatoria mea prin Nepal si Tibet a fost o incursiune intr-un spatiu bizar, unde oamenii traiesc inauntrul unui timp ce pare ca a stat in loc acum multe sute de ani si unde religia influenteaza fiecare aspect al vietii de zi cu zi.

Cand i-am vazut prima data in niste albume de fotografii, mi s-au parut extrem de exotici si de pitoresti. I-am intalnit apoi in Kathmandu, capitala Nepalului, in special in Piata Regala Durbar si la Pashupatinath. Sadhu sunt asceti hindusi aflati in cautarea eliberarii prin meditatie si prin contemplarea lui Shiva, zeul creatiei si al distrugerii.

Textele vedice dezvaluie faptul ca, pe subcontinentul indian, ascetismul dateaza de pe la anul 1500 inainte de Hristos, reprezentand una dintre cele mai lungi traditii monastice neintrerupte ale lumii. In cea mai mare parte a timpului, sadhu traiesc retrasi in pesteri si paduri sau in spatele zidurilor roase de vreme ale templelor. Imbracati sumar, uneori chiar goi, nu-si taie si nu-si spala parul. Unii isi vopsesc fata in culori simbolice si poarta centuri de castitate, legate in jurul braului cu lanturi grele de fier.

Se dau cu cenusa pe cap si pe corp, nu poseda altceva decat un trident, simbol al lui Shiva si fumeaza in mod ritual marijuana, ca parte a credintei lor. Dar se pare ca economia de piata a ajuns si aici. Ce m-a frapat cel mai mult nu au fost nici radioul portabil din care ieseau ritmuri rock ale anilor ’90, nici ochelarii de star ai unuia dintre sadhu, ci agresivitatea si nonsalanta cu care mi-au cerut „tri handred rupiis“ inca inainte sa-mi pun aparatul de fotografiat la ochi.

Pashupatinath, locul unde se ard mortii
Bagmati este considerat un rau sfant, iar pe malurile sale, la fel ca la Varanasi, pe Gange, Pashupatinath este un sit consacrat de incinerare si totodata cel mai important templu hindus din Nepal. Mai mereu, aici este ars cineva, pe o platforma inalta, din drugi de lemn. Cu o minima ceremonie, aproape in tacere chiar, rugului i se da foc. Resturile sunt apoi impinse in apele tulburi ale raului.

Ulterior, cativa tineri sunt platiti special pentru a face scufundari si a inapoia familiei bijuteriile cu care a fost ars cadavrul. Nu departe de Pashupatinath se afla stupa (templul) Bodhnath, centrul vietii religioase din Nepal. Aici, calugarii budisti isi dedica viata credintei inca de la o varsta frageda – adesea, ei au doar opt sau noua ani cand imbraca pentru prima data haina monahala.

De obicei, parintii prezinta copilul staretului manastirii apartinatoare de ordinul budist la care adera familia. Unchiul copilului este, foarte probabil, calugar la aceeasi manastire si, prin urmare, va fi persoana pe care staretul o va numi tutore al minorului. Parintii vor ramane insa responsabili pentru intretinerea copilului in manastire.

Puja
In fiecare dimineata, peste tot in Nepal, pot fi vazute femei carand cate o farfurie, de obicei din cupru, plina cu diverse bunatati. Femeile nu duc cuiva micul dejun, ci indeplinesc un important ritual zilnic, numit puja. Farfuria poate contine petale de flori, orez, iaurt, fructe sau dulciuri si este o ofranda adusa zeilor, la templul din apropierea casei.



 



Fiecare ofranda este destinata, intr-o ordine anume, unei anumite zeitati si este batut un clopot pentru a o anunta pe aceasta de jertfa adusa. Odata ritualul incheiat si ofranda acceptata, se considera ca mancarea respectiva a fost atinsa de catre zei si capata insusiri sacre. O mica parte din ea este luata inapoi de cea care a oferit-o, fiind interpretata ca o binecuvantare din partea zeitatii careia i-a fost adresata. Intoarsa acasa, femeia imparte ofranda fiecarui membru al familiei.

In fotografia mare, o femeie indeplineste ceremonialul puja la templul Swayambhunath din Kathmandu. In Nepal, budismul si hinduismul sunt adesea parti ale unui aliaj care le face aproape imposibil de deslusit separat in viata omului de rand, puja fiind unul dintre elementele comune. In forfota strazii, soferii de ricse te imbie la tot pasul cu un tur pe trei roti al orasului, tur ce devine, cel mai adesea, o experienta extrema.

Tingri, lumea oamenilor de la poarta lumii zeilor
Aflat pe drumul ce leaga Kathmandu de Lhasa (capitala Tibetului), la 4.300 m altitudine, satul Tingri a fost, pana la invazia chineza de la jumatatea secolului trecut, un important centru comercial, unde serpasii din Nepal (la origine, tot tibetani) schimbau orez, grane si fier pentru lana si sarea Tibetului. Acum, Tingri este punctul din care pleaca alpinistii spre taberele de baza ale Everestului si ale lui Cho Oyu (Zeita de Turcoaz).

Aici am vazut pentru prima data privelistea extraordinara pe care o ofera cei doi giganti. „Dealurile“ de peste 5.000 m din jur reprezinta un pas important in procesul de aclimatizare. Se considera ca nou-nascutii tibetani au deja un an la nastere, in traditia budista reincarnarea petrecandu-se chiar in momentul conceptiei. Copilului i se dau doua sau mai multe nume, dintre care unul este numele zilei din saptamana in care s-a nascut.

Daca, dupa o vreme, copilul devine grav bolnav sau daca este urmarit timp indelungat de ghinion, parintii pot apela la un lama, pentru a da odraslei lor un nume nou si a-i schimba astfel destinul (obicei care se regaseste si in vechile practici populare romanesti).

Steagurile budiste de rugaciune
Pentru tibetani, steagurile de rugaciune reprezinta incarnari tangibile, vizibile ale aerului – elementul principal care anima toate fiintele vii. Vechile mantre budiste si simbolurile reprezentate pe ele produc o vibratie spirituala pozitiva, care este activata si carata de vant de-a lungul Pamantului. Avand caracter sacru, tibetanii le aseaza langa case si manastiri, in trecatori, de-a lungul vailor sau pe varfurile muntilor.

Calatorii se opresc intotdeauna sa adauge o piatra la temelia lor sau sa puna inca un steag, care adeseori este doar o bucata de haina. Odata ajunsi in Tabara de Baza, la 5.000 de metri, echipamentul expeditiei este cantarit atent cu ajutorul tibetanilor si reimpachetat in butoaie de plastic, care vor fi transportate cu ajutorul iacilor de-a lungul ghetarului Gyarbrag pana la Tabara de Baza Avansata, aflata la 5.700 m. Nebunia impachetatului a durat in cazul nostru doua zile, dar a facut ca, timp de mai bine de o luna, sus, pe munte, sa putem gasi cu usurinta orice obiect.

Cum a reusit Alex Gavan sa urce pe Cho Oyu fara a folosi oxigen suplimentar sau serpasi, in numarul viitor al revistei.

Foto: Alex Gavan, CloudClimbing.ro

ASCULTĂ CE GÂNDEȘTI