Decebal – in spiritul darz al dacilor

Daca ajungeti in Roma, vizitati va rog colinele Quirinale din nordul vechiului Forum roman. Acolo troneaza columna care prezinta razboaiele de cotropire ale imparatului Traian in Dacia. Adica la noi acasa...Pe coloana este sculptata si infatisarea regelui Decebal. Luati un moment de mandra reculegere! In sanul niciunei alte semintii de oameni nu a mai rasarit un asemenea conducator cu asemenea destin tragic. A infruntat plin de curaj cea mai puternica imparatie a vremii. A facut totul pentru a-si ocroti poporul. A sfidat infrangerea mai curajos decat spartanii, iar moartea sa ne aminteste parca de tragediile antice. Nu-l uitati, la aproape 2.000 de ani de la jertfa sa, Decebal ne este inca rege!

Care este numele tau, Marite Rege?

Din nefericie, despre neamul, originea si familia lui Decebal stim astazi prea putine amanunte. Totusi, regele-erou nu a fost uitat de daco-geti. Numele sau razbate din Istorie prin numeroase mentionari care apartineau triburilor trace din sudul Dunarii, sau in inscriptii din cele mai indepartate colturi ale Imperiului Roman precum Britania, Italia, Pannonia sau Hispania. Merita mentionat ca numele de Decebal a supravietuit in mod bizar in Spania pana in secolul trecut, adus de cohortele de daci mercenari, angajati de Roma dupa retragerea aureliana. Cum altfel ne putem explica paralela fonetica Diego-Diegis, sau nume neasteptate precum Don Dicineo (Deceneu), Don Ortiz (Ortis, nume dacic), Don Boroista (Burebista), Don Salmoxen si Don Deciballo.

Merita sa zabovim putin si asupra originii numelui regelui. Decebal, Decebalos, continea adjectivul dacic Balos, un nume raspandit in onomastica dacica, apartinand, tuturor straturilor sociale. Numele real al regelui dac era, probabil, Diurpaneus, el fiind la origini un taraboste din sud-vestul Daciei (Muntii Apuseni). Datorita caracterului sau deosebit si al victoriilor militare primeste din partea populatiei dace numele de razboi de Decebalus (Zece Ursi sau Calaretul). De asemenea, razboinicul dac primeste tronul si este ales conducator al Daciei. Printr-un gest nobil si intelept, regele dac de atunci, Duras, cedase puterea de bunavoie iscusitului Decebal, cel pe care consangenii sai incepusera sa il considera un veritabil semi-zeu inca din timpul vietii.


Strateg desavarsit, diplomat iscusit, conducator intelept

"Foarte priceput in planurile razboiului si iscusit la infaptuirea lor, stiind sa aleaga prilejul pentru a-l ataca pe dusman si a se retrage la timp. Dibaci in a intinde curse, era un bun luptator si se pricepea sa foloseasca izbanda, dar si sa iasa cu bine dintr-o infrangere. Din acesta pricina, multa vreme a fost un dusman de temut pentru romani" - Dio Cassius - Historia

Dupa asasinarea lui Burebista, statul centralizat dac este afectat de o inevitabila diviziune politica. Triburile daco-gete nu mai raman unite in uniunea statala in care le adunase regele-zeu. Ele se fragmenteaza in patru, apoi in cinci regate, dintre care cel mai mare si mai puternic se consolidase in Ardealul de azi. Pe fondul acesta, Imperiul Roman profita de situatie si isi extinde granitele cucerind provinciile getilor din sudul Dunarii. Constatam ca daco-getii nu se lasa impresionati de apropierea agresiva a unui vecin atat de puternic, raspunzand in forta. Multe capetenii razbonice gete isi manau oamenii in lupta in teritoriile romane din Balcani si Panonia. Stramosii se dovedesc atat de puternici incat continua sa se amestece in disensiunile politice intre Octavianus Augustus si Marcus Antonius. Incet, incet, romanii isi dau seama ca odata cu moartea lui Burebista, pericolul dacic pentru posesiunile lor din Balcani, nu disparuse deloc, ci se amplificase. Contramasurile Romei la Dunare constau in prima instanta in crearea unei zone tampon nelocuite pe malul sudic al Dunarii, din care triburile getilor erau evacuate in teritoriul roman sau exilate in Carpati. Prin urmare, generalul Aelius Catus muta la sud de Istru 50.000 de geti pentru ca, mai apoi, in timpul lui Nero, guvernatorul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, stramuta fortat in Balcani aproape 100.000 suflete de geti, barbati, femei, copii, batrani.

Lacomia crescanda a romanilor se manifesta printr-o politica de expansiune economica urmata de o incercuire militara. Daco-getii nu slabesc insa atacurile, profitand de momentele de slabiciune ale Romei, punctate de schimbarile imparatilor romani. Dacii persevereaza si se aliaza cu sarmatii. Impreuna, cele doua popoare organizeaza invazii puternice in Moesia, unde sunt decimate doua legiuni trimise sa le faca fata. Pana la inceputul domniei lui Domitian (81-96 d.Hr.) a existat un relativ echilibru de forte la Dunare. Insa, dupa cum ne spune istoricul Iordanes, daco-getii devin alarmati de lacomia proverbiala a imparatului roman, ataca Moesia, masacrand legiunile si omorand inclusiv comandantii. De partea stramosilor nostrii luptau bastarnii, roxolanii si iazigii. Expeditia militara daca era condusa, in premiera, de tanarul Diurpaneus.

Odata ajuns rege, Decebal intareste armata si statul dac, stabilind legaturi cu popoarele vecine. Dacia era din nou mare si unita, cu frontierele cuprinse intre Dunare, Panonia, Nistru si Carpatii Padurosi. In confruntatile cu legiunile lui Domitian, dacii obtin o victorie zdrobitoare. Lui Oppius Sabinus i s-a retezat capul, impartasind aceeasi soarta cu guvernatorul Moesiei. Capetele celor doi au fost aduse in Dacia drept trofee de razboi. Alarmat de situatie, Domitian vine personal la Dunare. Imparat intransigent si calculat, el face greseala de a-l trimite contra noului rege dac pe generalul Cornelius Fuscus care, conform lui Tacit, era un conducator lipsit de prudenta, temperamental si avid de glorie. Decebal nu doreste o confruntare cu Fuscus, trimitand in acest sens mai multe oferte de pace, refuzate insa de Domitian. Refuzul imparatului roman l-a indarjit si mai mult pe Decebal. Masacrul legiunilor lui Fuscus avea sa se petreaca undeva pe valea Oltului din Carpati. Acolo, Decebal intinsese o cursa in care a pierit o intreaga legiune (V Alaudae), al carei steag a ajuns trofeu in mainile dacilor.

Conform lui Juvenal, dezastrul armatei romane este comparabil ca proportii cu infrangerea suferita de generalul Varus in padurile intunecate ale Germaniei, pe cand Roma era condusa de Augustus. Roma cea lacoma nu se lasa, astfel incat o noua expeditie desfasurata in anul 88 d.Hr., calca din nou hotarele Daciei. De data acesta, legiunile erau conduse de generalul Tettius Iulianus, un fost consul sever si disciplinat. Cunoscator al regiunilor, Tettius invadeaza Dacia pe la Portile de Fier. Lupta care s-a dat la Tapae a fost una extrem de sangeroasa, cu nenumarate victime in ambele tabere. Pacea era iminenta deoarece Decebal isi vede amenintata Sarmizegetusa, iar Domitian, la randul sau, era prins in lupte grele cu sarmatii, iazigi, marcomanii si cvazii. Anul urmator se semneaza o pace care a durat 12 ani. Pentru prima data in istoria sa Imperiul Roman era nevoit sa incheie o pace umilitoare. Stapana lumii era obligata sa-l recunoasca pe Decebal rege al tuturor triburilor geto-dace si sa-i plateasca despagubiri in sume de bani, in conditiile in care regele dac nu restituia nimic din prada de razboi, sa-i asigure ajutoare militare, tehnica si masini de razboi, sa-i trimita ingineri si constructori care sa-i ridice cetati si forturi.

Un blestem pe nume Marcus Ulpius Nerva Traianus

" Daca exista pe undeva vreun golf ascuns sau un pamant necunoscut unde se gasea aur, se decreta ca acolo este un dusman si se pregatea samanta unor razboaie sangeroase alaturi de cucerirea de noi comori " - Petronius (Satiricon CXIX, 4-7)

Soarta lui Domitian face ca acesta sa fie asasinat de un libert. A doua zi, in mare graba, conspiratorii si generalii romani il aleg imparat pe Marcus Cocceius Nerva, cel care l-a adoptat drept fiu si successor pe Marcus Ulpius Traianus. Acesta din urma era ambitiosul fiu al unui comandant de legiune de origine hispanica (celtiber). Ajuns, in cele din urma, imparat datorita calitatilor sale militare, Traian mosteneste o Roma saracita de cheltuielile fara masura ale lui Domitian, ai carei cetateni erau inglodati in datorii. Vestile despre aurul din muntii dacilor nu mai reprezentau de multa vreme o noutate. Pentru Imperiul Roman, ajuns aproape de apogeul politicii sale expansioniste, cucerirea Daciei si instalarea legiunilor in muntii sai era de maxim interes strategic. Aceasta deoarece, pe langa jefuirea stramosilor nostri de aurul si argintul strans in generatii, Roma stabilea la granitele de rasarit un avanpost important impotriva atacurilor venite din partea dacilor liberi aliati cu popoarele iraniene precum sarmatii, scitii si roxolanii, dupa cum avea sa o demonstreze mai tarziu Istoria.

In fata colosului expansionist, statea un regat de oameni curajosi care nu cunosteau frica de moarte. Cele doua razboaie purtate de Traian impotriva daco-getilor au fost nimic altceva decat o lupta surda si crancena de aparare si supravietuire a credinciosilor lui Zamolxis. Nu voi insista asupra desfasurarii si sfarsitului celor doua razboaie. Voi evidentia doar momentele hotaratoare in decursul sangeroaselor confruntari. Suntem tentati sa-l consideram pe Traian un mare conducator militar. Fiul adoptiv al lui Nerva mostenise, insa, deja, un Imperiu aflat la apogeu, cu o armata imensa, unde disciplina si grija fata de detalii erau respectate cu sfintenie. Constient de darzenia si forta dacilor, Traian nu a precupetit nimic. A trimis in Dacia cele mai mari armate romane care s-au aventurat vreodata intr-o expeditie de cucerire. A riscat visteria Imperiului, cheltuind absolut totul pentru inzestrarea si pregatirea legiunilor. Cu toate acestea, Istoria ar fi fost probabil alta daca in fata lui Traian s-ar fi aflat armata uriasa ridicata de Burebista. Armata care cuprindea toate confreriile de triburi daco-gete...

Altfel ar fi fost viitorul nostru daca Pacorus al II-lea, regele partilor, ar fi incheiat la timp alianta anti-romana pe care i-a propus-o Decebal. Nici macar legiunile Romei nu ar fi facut fata unui atac combinat prin care regele dacilor ataca la Dunare, iar armata imensa a partilor urma sa invadeze Armenia si Iudeea, planuind sa ocupe Egiptul, granarul Romei! In plus, regele-erou trebuia sa lupte si pe plan intern cu tendintele separatiste ale unei parti din aristocratia dacica, care era gata sa-l paraseasca trecand de partea romanilor in schimbul pastrarii bogatiilor si rangurilor. Cum ar fi decurs lucrurile daca Decebal (constient de pericolul adus de Traian) ar fi reusit sa-l asasineze pe acesta? Dupa cum ne marturiseste Dio Cassius, regele dacilor a pus la cale, in anul 105 d.Hr, un plan care viza lichidarea fizica a noului imparat. In acest scop, a trimis in Moesia niste fugari care sa-l omoare. Planul a dat gres, deoarece spionii imparatului l-au banuit pe unul dintre ei. Supusi chinurilor, cei doi au recunoscut tentativa pusa la cale de Decebal.

Un alt punct sensibil al confruntarilor il reprezinta momentul critic desfasurat in perioada celei de-a doua campanii militare din primul razboi dacic (101-102 d.Hr.). Atunci, planurile Romei erau cat pe ce sa fie date peste cap. Decebal si-a intarit aliantele cu sarmatii si a pregatit o ofensiva de proportii prin care urmarea lovirea armatelor romane din sudul Dunarii si taierea cailor de aprovizionare pentru legiunile aflate in Dacia. Din nefericire, pe cand traversau Dunarea iarna, gheata a cedat datorita unei incalziri bruste a vremii, iar o mare parte din armata formata din daci si sarmati pierea inecata in apele Istrului. Tragicul moment este amintit atat de Dio Cassius cat si de imortalizarea sa pe Columna din Roma.

Dincolo de infrangerea dacilor lui Decebal, ilustrata de dramatica cadere si distrugere a Sarmizegetusei, nu trebuie uitat ca regele-erou a dat lovituri puternice timp de 20 de ani Imperiului Roman, stavilind pe moment cucerirea Daciei. Actiunile sale diplomatice vizau nici mai mult nici mai putin decat crearea unui front comun antiroman al tuturor popoarelor libere din acea zona. Linia de aparare inchipuita de regele dac trebuia sa se intinda pe la Rin pana in Partia, avand in mijloc Dacia. Sortii istoriei nu i-au fost prielnici, altfel astazi nu ne mai numeam Romania. Pentru salvarea regatului sau, Decebal a epuizat toate mijloacele posibile, viclenie, razboi deschis, ambuscade, tratate de pace, a oferit adapost si protectie tuturor fugarilor si transfugilor care paraseau Imperiul Roman. Pe baza informatiilor istorice putem afla fara greseala ca Decebal este fondatorul primului serviciu secret de informatii de pe meleagurile noastre, regele dac construind o adevarata retea de spioni bine pusa la punct, alcatuita din autohtoni si straini trimisi in Moesia sau chiar la Roma ca sa culeaga informatii referitoare la pregatirea militara si deciziile romanilor.

Cum moare un Semizeu
Istoria a facut ca cel care a descoperit si autentificat adevarul cu privire la sfarsitul regelui-erou, sa fie un istoric american. In anul 1965, profesorul Michael P. Speidel din cadrul Universitatii din Honolulu, Hawaii, a descoperit in satul Gramnani din apropierea anticului oras Philippi, un monument funerar pe care erau gravate un basorelief si o inscriptie interesanta. Era vorba de mormantul decurionului Tiberius Claudius Maximus, cel care a dorit ca fapta sa-i ramana amintita in epitaful lasat posteritatii. Drama imortalizata in marmura, atat pe Columna cat si pe piatra funerara a decurionului, s-a petrecut dupa caderea si incendierea Sarmizegetusei. Atunci, regele Decebal, insotit de un mic grup de insotitori credinciosi, gonea spre rasarit pentru a scapa de urmaritorii romani si a cere ajutor dacilor liberi din Carpatii Orientali si Moldova de astazi. Totul s-a sfarsit insa in urma unei tradari. Se pare ca acelasi Bicilis (numele sau a ramas unul de ocara in limba noastra, de aici mostenim termenul edificator de Bicisnic - om de nimic, tradator, lichea), nobilul dac care a dezvaluit romanilor mai apoi locul unde erau ascunse fabuloasele comori ale dacilor, le-ar fi spus acestora si de directia si traseul pe care se retragea regele sau.

O decurie condusa de Claudius Tiberius Maximus porneste calari in mare graba in urmarirea regelui. Insotitorii sai sunt ucisi, romanii inconjurandu-l pe Decebal. Regele ramane rege si in acest ultim moment care i-ar fi speriat pe multi altii. Asezat la umbra unui stejar secular, sprijinit de pamant intr-un genunchi, Decebal isi aseaza linistit scutul si sabia alaturi. Un semizeu nu poate fi prins, inrobit sau umilit. Eroul dacilor nu va avea soarta trista impartasita de alti lideri invinsi de romani si obligati sa marsaluiasca in lanturi in urma carelor triumfale de pe strazile Romei. Asa au sfarsit-o Iugurtha, regele Numidiei, invins de Marius, frumoasa regina Zenobya a Palmyrei, prinsa de Aurelian sau Vercingetorix al galilor, capturat de Cezar dupa caderea Alesiei. Ca un adevarat razboinic netemator de moarte, Decebal si-a luat singur zilele, preferand sa mearga in tainica imparatie subpamanteana a lui Zalmoxis sau in tariile cerului unde il astepta Gebeleizis.

Inainte ca legionarii sa arunce plasele si franghiile asupra sa, Decebal isi scoate de la brau, sica, traditionalul pumnal curbat dacic. Privind spre cer, isi reteaza carotida dintr-o singura miscare. Sangele i se scurge in pamantul Daciei pe care l-a iubit atat de mult, iar nobilul sau suflet se inalta intr-o lume mai dreapta, unde ajung doar spiritele mari. Cadavrul ramas in asta lume este ciopartit de romanii care se inghesuiau la recompense din partea imparatului. Capul si mana dreapta a regelui-erou sunt retezate de sabia lui Claudius Tiberius Maximus. Vor fi duse si expuse in cartierul militar al lui Traian drept trofee de pret. Scopul era unul eminamente psihologic, romanii sperand ca populatia autohtona supravietuitoare sa fie demoralizata de sumbra priveliste. Pentru a-i linisti pe plebeii Romei care de 20 de ani se temusera de un asemenea dusman redutabil, capul si mana regelui sunt conservate intr-un butoi cu miere si trimise la Roma. O inscriptie descoperita in Ostia relateaza ca relicvele au fost aratate multimii dupa care, in urletele de bucurie ale acesteia, au fost aruncate pe scarile Gemoniei in raul Tibru. Era locul unde se expuneau dupa executare cadavrele crestinilor si oponentilor Imperiului...

Este evident ca inainte de a fi profanat de cotropitori, capul lui Decebal a servit drept model pentru reprezentarile realiste de pe Columna. Mai mult decat atat, in anul 1822, cu ocazia sapaturilor din Forul lui Traian, a fost descoperit un bust de marmura cu inaltimea de 1, 5 metri care il reprezinta fidel pe Decebal. Bustul din care regele nostru ne priveste demn si misterios de aproape 2.000 de ani, este expus astazi in Muzeul Vaticanului. Merita zabovit putin asupra sinuciderii lui Decebal, privita de asta data din punct de vedere strict spiritual. Astazi, atat crestinismul cat si marea majoritate a religiilor condamna sinuciderea, privita drept un pacat greu si o greseala de neiertat. Dacii, practicanti ai unei religii uraniene, solare, aveau alt set de valori moral-religioase. Pentru ei conta vitejia, veselia, detasarea de cele lumesti si libertatea, nu se temeau de pedepsele de dupa moarte cu care mai tarziu aveau sa-si inspaimante credinciosii, religiile patriarhale de origine semita.

Pentru daci, libertatea a fost singura religie, fie aici pe Pamant, fie pe lumea cealalta.