Lucruri mai puţin cunoscute despre faimoasele gheişe, despre care mulţi cred că ar fi prostituate

List Verse prezintă 10 aspecte mai puţin cunoscute despre gheişe:

Primele gheişe erau bărbaţi

• Anghel Saligny, inginerul care a testat cu preţul vieţii podul de la Cernavodă
• Un râs îngropat alături de patru câini, datând din Epoca Romană, îi nedumerește pe arheologi

Primele gheişe femei au apărut în 1751, pe atunci practicarea acestei meserii de către o femeie era considerată un lucru ciudat. Bărbaţii gheişă au existat cu sute de ani înainte, însă denumirea a apărut abia în 1600. Încă din secolul XIII au existat bărbaţi care aveau aceleaşi sarcini precum gheişele din prezent: serveau ceai lorzilor, cântau, spuneau glume şi îi făceau să se simtă cele mai importante persoane din cameră. 

Din 1600, bărbaţii au început să fie denumiţi gheişe şi să lucreze în bordelurile curtezanelor de rang înalt. Chiar şi în prezent,  majoritatea japonezilor se referă la femeile gheişe cu apelativul de geiko deoarece, practic, gheişele ar trebui să fie bărbaţi. 

Predecesoarele gheişelor erau femei ce se îmbrăcau precum bărbaţii

Înainte  de bărbaţii gheişă a existat un alt grup numit shirabyoshi, ce pot fi consideraţi o variantă mai timpurie a gheişelor. Acestea erau femei ce făceau tot posibilul ca clienţiii lor să nu observe acest lucru. Shirabyoshi  aveau aceleaşi îndatoriri precum gheişele, cântau, dansau făceau spectacole şi ţineau companie musafirilor, cu o singură excepţie: se îmbrăcau precum bărbaţii. 

Gheişele nu erau prostituate

În ciuda miturilor, gheişele nu-şi vindeau corpul, de fapt le era interzis să se culce cu clienţii. Gheişele sunt angajate să distreze bărbaţii în timp ce îşi aşteptau rândul la prostituate. Deseori cântau, dansau sau flirtau pentru a întreţine atmosfera cât timp clienţii  aşteptau. 

Scopul lor era de a-i împiedica să părăsească bordelul. Acestea îi făceau pe bărbaţi să se simtă ca nişte cuceritori ce reuşeau să seducă cele mai frumoase femei. 

„Gheişă” înseamnă „artist”

Gheişele sunt artişti, de fapt chiar asta înseamnă cuvântul geiko. Este o combinaţie între  cuvântul „artă” şi „copil”. Acestea lucrau din greu pentru a putea stăpâni mai multe talente, de la cântatul la un instrument, la dans. Indiferent de vârstă, toate gheişele erau nevoite să cânte la instrumente, zilnic. Majoritatea învaţă să cânte la shamisen, un instrument ce are corzi. Era necesară o lungă perioadă de timp pentru a asimila toate aceste talente, unele dintre ele începând antrenamentele chiar de la şase ani. Casele gheişelor au propriile şcoli de artă, iar fiecărei fete îi este atribuit un mentor. În medie, fetele petrec cinci ani sau mai mult pentru a se antrena înainte de a deveni gheişe. 

Prostituatele îşi spuneau gheişe pentru a atrage mai mulţi americani

La baza mitului conform căruia gheişele ar fi prostituate se află faptul că, în momentul staţionării trupelor americane pe teritoriul Japoiei, în ce de-Al Doilea Război Mondial, femeile ce ofereau favoruri sexuale se prezentau ca gheişe. Desigur, nu erau gheişe reale, însă ştiau că exotismul ar fi atras mai mulţi bărbaţi. La sfârşitul războiului, femeile din Japonia se chinuiau să strângă bani pentru a se hrăni. Sute de mii de tinere s-au culcat cu soldaţii americani în schimbul banilor. Se estimează că, până în 1949, 80% dintre soldaţii americani care au staţionat în Japonia s-au culcat cu prostituate. 

Gheişele erau fete minore

Imaginea pe care o avem în minte atunci când ne gândim la gheişe este aceea a unei fete cu un kimono, podoabe în păr şi întreaga faţă acoperită cu machiaj alb. Însă nu au arătat astfel mereu. Gheişele îşi acopereau faţa cu machiaj alb doar la ocazii speciale, însă în general aveau un machiaj mult mai subtil. Fetele ce aveau faţa mereu acoperită de machiaj alb erau maiko, fetele minore ce se pregăteau să devină gheişe.Tinerele se îmbrăcau în costumele pe care le ştim astăzi. Chipul acoperit de machiaj alb simboliza lipsa experienţei. Cu cât avea mai multă experienţă, cu atât i se permitea să se îmbrace mai simplu. În prezent, machiajul şi hainele au devenit atât de iconice încât şi cele mai experimentate gheişe se costumează precum o maiko. 

Majoritatea gheişelor aveau zone de chelie

Una dintre metodele prin care putea fi recunoscută o gheişă în afară de costum era prin zonele de chelie de pe vârful capului. La muncă era acoperit de o perucă sau de accesorii, însă majoritatea aveau o zonă mare pe creştetul capului în care nu aveau păr. Chelia apărea în timpul antrenamentelor ca maiko. Maiko aveau coafuri extravagante ce necesitau ca părul să fie mereu strâns puternic într-un coc. DIn cauza acestor măsuri, părul începea să cadă. Gheişele îşi denumesc zonele de chelie ca „medalia de onoare a maiko”. În Japonia este considerat un semn de mândrie. 

Cu cât era mai în vârstă, cu atât era mai dorită

Gheişele obţineau mai mult respect atunci când îmbătrâneau, cele mai populare fiind gheişele cu vârste cuprinse între 50-60 de ani. În timp ce gheişele tinere îşi acopereau complet faţa, cele mai bătrâne ajungeau să nu mai poarte aproape deloc machiaj. De asemenea, gheişele se retrag atunci când se căsătoresc. Cea mai vârstnică gheişă care mai lucrează şi în prezent are 94 de ani şi practică această meserie de la 16 ani. Femeia este angajată doar de politicieni şi oameni foarte bogaţi. 

Antrenamentele gheişelor erau atât de riguroase încât în prezent sunt ilegale

În prezent mai există gheişe, însă nu mai sunt la fel precum cele din trecut. Atunci, familia vindea fata către o casă de gheişe, iar antrenamentele puteau începe de la vârsta de şase ani. În prezent, sunt aproximativ 250 de geiko şi maiko în Kyoto, în comparaţie cu cele 2.000 care lucrau în trecut. De asemenea, în prezent încep antrenamentele de la vârsta minimă de 15 ani.

Mai există şi în prezent gheişe bărbaţi

Rădăcinile meseriei de gheişă mai există şi în prezent. Există un număr impresionant de gheişe bărbaţi, cei mai mulţi practicând meseria în districtul Kabuki-Cho din Tokyo. 

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole: