Doina Cornea, glasul disidenţei anticomuniste, transmis printr-o păpuşă

Fost asistent univesitar la catedra de limba franceză din cadrul Facultăţii de Filologie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, publicist şi traducător, Doina Cornea (1989-2018) a criticat regimul Ceauşescu, devenind un simbol al luptei anticomuniste. „Curajul Doinei Cornea a fost acela de a intra, în mod public, în dialog cu Nicolae Ceauşescu, adică tocmai cu persoana care, reprezentând comunismul, era un simbol al dialogului imposibil”, conform iiccmer.ro.

• Cum s-a transformat prietenia dintre I.G. Duca și Constantin Stere într-o relație dușmănoasă?
• Test de cultură generală. Cât de veche este specia Homo sapiens?

Şi cum a reuşit? Înfrângându-şi frica. „M-am străduit, realmente, să trăiesc ca şi cum frica nu ar exista, chiar dacă am resimţit-o destul de des. Trebuie să rămânem liberi, să nu devenim robi ai fricii. Adevărul este că toţi aceşti ani au reprezentat pentru mine un bun exerciţiu, în fond. Mi-am spus: trebuie să trăiesc ca şi cum Securitatea nu ar exista”, mărturisea  Doina Cornea, într-un interviu, acum 10 ani.

Primii muguri ai disidenţei Doinei Cornea au apărut în 1965, după ce se întorsese dintr-o vizită în Franţa unde remarcase libertatea de opinie a tinerilor care îl criticau pe generalul Charles de Gaulle. „Mi-am dat seama că noi trăim ca nişte viermi aici, ne lăsăm striviţi”, afirma, cuprinsă de revoltă, Doina Cornea. I-a fost ruşine de lipsa de reacţie la constrângerile din România comunistă, iar această ruşine a făcut-o, puţin câte puţin, să acţioneze, conform propriilor mărturisiri.

În 1980 îşi începe disidenţa confecţionând manual şi distribuind în clandestinitate volumul „Încercarea labirintului”, de Mircea Eliade, pentru ca mai târziu să o regăsim în arest la domiciliu. „Fusesem bătută de miliţianul de la poartă, trântită pe jos, izbită cu picioarele. Şchiopătam, respiram greu. La trei zile după bătaie, securiştii mi-au dat voie să ies din casă pentru a merge la medic. Am încercat la un cabinet medical din apropiere, destinat sportivilor. M-a primit doctorul Duma. Nu ne cunoşteam. Ulterior am aflat că şi-a dat seama cine eram. M-a examinat şi mi-a dat o idee excelentă: . Acolo, m-a examinat dr. Petru Moşoigo. Mi-a eliberat un certificat medical foarte amănunţit, măsurând fiecare contuzie: hematom, coapsa stângă: 16/9 cm; hematom, braţul stâng: 5/4 cm, şi aşa mai departe, vreo şaisprezece poziţii. Certificatul a ajuns în Occident. Numai aşa puteam rezista”, afirma Doina Cornea, în volumul „Faţa nevăzută a lucrurilor. Dialoguri cu Rodica Palade”.

În 1982 trimite prima scrisoare de protest la postul de radio Europa Liberă, interzis, dar ascultat clandestin în România, în care vorbea despre situaţia din România la acea vreme. Doina Cornea atrăgea atenţia că românii au devenit „un popor hrănit doar cu lozinci reducţioniste, stereotipe, omogenizante şi care înăbuşă, prin frecvenţa lor obsedantă, orice deschidere spre adevăr, spre înnoire, spre creaţie”, aşa cum reiese din scrisoarea republicată în volumul Doina Cornea, Puterea fragilităţii, apărut la editura Humanitas în 2019.

Redăm integral conţinutul scrisorii:

„Scrisoare către cei care n-au încetat să gândească

Prin dumneavoastră, mă adresez tuturor celor care mai vor să gândească în ţara aceasta, oamenilor de bună-credinţă care doresc să contribuie, prin efortul lor, la stăvilirea prăbuşirii care ne ameninţă. Am convingerea că nici un efort, cât de infim ar părea, nu este zadarnic şi sper că scrisoarea mea poate fi un prilej de reflecţie.

Greutăţile care s-au abătut asupra noastră m-au făcut să meditez asupra cauzelor mai adânci care le-au provocat. În emisiunile dumneavoastră invocaţi de cele mai multe ori cauzele imediate, de pildă o economie greşit concepută, centralizarea excesivă a puterii, în ultimă instanţă sistemul nostru economico-social atât de rigid. Eu, trăind aici, ca profesoară, întrezăresc o cauză mult mai generală şi mai adâncă a acestei catastrofe: este vorba de devalorizarea culturală şi spirituală a societăţii noastre, în urma impunerii unei ideologii reducţioniste, sterilizante. Mă întreb cum s-a putut ajunge aici, mă întreb, mai ales, dacă nu cumva fiecare dintre noi, indivizi mărunţi şi neînsemnaţi, nu are şi el o vină în toate acestea. Dacă ne privim bine, până în adâncul sufletului, nu vom găsi oare atâtea compromisuri încheiate, atâtea neadevăruri acceptate şi difuzate?

O elită purtătoare de cultură şi de tradiţie intelectuală a fost de la început brutal suprimată. Consecinţele acestei crime (comisă în anii ’50, dar şi în continuare, sub forme mai atenuate) faţă de poporul nostru se fac simţite acum din ce în ce mai mult. Cât despre poporul însuşi, lipsit de modelul spiritual pe care i-l oferea elita de altădată, dislocat de la locul lui de baştină datorită nefireştilor schimbări economico-sociale, şi-a pierdut de mult conştiinţa şi tradiţia păturii sociale căreia îi aparţinea. Ţăranii noştri, purtători de valori latente, au devenit dezrădăcinaţii de la periferia oraşelor. Muncitorii au fost ei înşişi slăbiţi, în calitatea lor de clasă, de această invazie eterogenă. Intelectualii, recrutaţi la repezeală în funcţie de criterii politice, fără studii solide şi fără tradiţie, sunt incapabili să constituie un model spiritual. Datorită înlesnirilor nemeritate care stau la baza ascensiunii lor, ei acceptă pactul compromisurilor. Tradiţia veche – sau ce a mai rămas din ea – este înecată în această confuzie generală.

Am devenit un popor fără o scară de valori morale şi spirituale. Un popor hrănit doar cu lozinci reducţioniste, stereotipe, omogenizante şi care înăbuşă, prin frecvenţa lor obsedantă, orice deschidere spre adevăr, spre înnoire, spre creaţie. Cred că acest proces de secătuire spirituală stă la baza tuturor neajunsurilor pe care le trăim, căci, prin forţa lucrurilor, societatea decade când indivizii se degradează, când indivizii îşi pierd spiritualitatea.

Noi, intelectualii de azi, asistăm pasivi la o regretabilă pervertire a conştiinţelor. Simţim cu toţii cum valorile morale veritabile sunt discreditate şi nu ne împotrivim: solidaritate umană, dragoste de muncă, cinste, curaj, demnitate au devenit vorbe goale. Noţiuni ca patriotismul, libertatea şi independenţa naţională servesc acum numai la trădarea istoriei şi la distrugerea sentimentului patriotic. Locul valorilor morale a fost luat de valorile materiale. Majoritatea concetăţenilor noştri, indiferent de categoria lor socială, nu mai cred decât în situaţie, bani, relaţii şi confort. Rupţi de un adevăr interior, spre care şcoala şi familia au fost incapabile să-i ghideze, ei cad pradă lăcomiei şi totodată fricii de a nu şi-o putea satisface.

Dacă vrem să depăşim această tragică situaţie, se impune o întoarcere spre spiritual –valoare maximă, generatoare de inteligenţă, de etică şi de cultură, de libertate şi de responsabilitate. Numai un astfel de climat ar putea favoriza apariţia unei noi elite intelectuale. La formarea inteligenţei de mâine, noi, educatorii, avem un rol de primă importanţă. Totodată suntem responsabili de etica şi de spiritualitatea acestui popor. Să nu uităm că fiecare atitudine spirituală individuală contează în mersul istoriei. Să încetăm de a mai forma un tineret infirm: servil, lipsit de curaj şi de personalitate, interesat şi gata pregătit (încă din grădiniţă!) pentru cele mai cumplite compromisuri! Să nu-l mai expunem, zilnic, prin laşitatea noastră, la atitudini oportuniste şi ipocrite! Prin atitudinea noastră de conformism total şi de excesivă prudenţă (deseori nejustificată!) contribuim, zi de zi, la debilitarea morală a neamului nostru„.

Articolul de mai sus este parte a campaniei După 30 de ani – în căutarea Revoluţiei pierdute. O campanie împotriva uitării, marca „Gândul”. Vezi continuarea articolului pe Revolutions!