Prima pagină Natura

Dar cu dropia ce au avut?

05.03.2011 | ● Vizualizări: 2659
Dar cu dropia ce au avut?     dropia, Otis tarda, Ardeotis kori + zoom
Galerie foto (5)

Dosarul dropiei în istoria recentă a României poate fi considerat un „caz clasic”: caracterizat de ignoranţă, cruzime, lăcomie şi - de ce nu?- prostie crasă. Oricît de trist sau ruşinos ar suna caracterizările de mai sus, ele reflectă pe deplin atitudinea cu care noi, românii, am tratat şi, spre ruşinea noastră, încă tratăm natura şi vieţuitoarele acestor locuri.

O pasăre magnifică, interesantă şi rară a fost exterminată fără milă în trecutul recent. Istoria şi desfăşurarea evenimentelor din dosarul autohton al dropiei ne fac, pe bună dreptate, să ne întrebăm: ce au avut cu dropia? Şi, mai ales, ce păzeau cei care aveau datoria să o protejeze şi să o salveze?

Cea mai mare între zburătoarele de la noi

Fosta deţinătoare a titlului de cea mai mare pasăre din avifauna României era cu adevărat un gigant în lumea ei. Dropia comună, Otis tarda pe denumirea ei ştiinţifică, este probabil cea mai mare pasăre zburătoare din lume, singura sa rivală fiind tot o specie de dropie, dropia kori (Ardeotis kori), care trăieşte în savanele africane. Ornitologii nu s-au înţeles nici astăzi în dilema celei mai mari păsări zburătoare, o parte dintre ei afirmând ca titlul îl deţine dropia care a trăit pe vremuri şi la noi în ţară, cealaltă tabără susţinând-o pe surata ei africană. Dacă tot vrem să despicăm firul în patru, înclin să cred că dropia comună este, în medie, mai solidă decât dropia kori. Dropia eurasiatică trăieşte în regiuni mai reci, prin urmare greutatea ei este sporită de depunerile adipoase care o ajută să supravieţuiască iernilor.

În cazul dropiilor comune, se poate observa cel mai mare grad al dimorfismului sexual în favoarea masculilor, din întreaga lume a păsărilor, în ceea ce priveşte talia Asta înseamnă că, în mod natural, masculii ajung la dimensiuni mult mai mari decît ale femelelor, diferenţa fiind impresionantă.

Dacă avem ocazia să admirăm o pereche de dropii, fie în cadru natural, fie chiar împăiate, la prima vedere se pare că avem de a face cu două specii de păsări total diferite, atât ca înfăţişare, cât mai ales ca talie.

Dropioiul are o lungime de circa 110 cm şi o anvergură (deschidere a aripilor) de peste 2 metri. Greutatea sa variază între 10-16 kilograme. Ornitologul Carl Ritter von Dombrowski, cel care a investigat un mare număr de dropii, a găsit un exemplar record care atingea 18,5 kilograme, în timp ce vânătorul, naturalistul şi scriitorul C. Rosseti-Bălănescu a împuşcat un mascul capital care cântărea 22 kilograme.

Femela este mult mai modestă, atingând o greutate cuprinsă între 3,5 - 5 kilograme.

Indiferent de talii şi dimensiuni, dropiile sunt păsări frumoase, cu o înfăţişare impresionantă şi siluetă elegantă, chiar dacă sunt cele mai grele zburătoare ale lumii.

Coloritul penajului cuprinde nuanţe de arămiu, negru şi roşcat, fiind aproximativ asemănător la ambele sexe, cu menţiunea că masculii au un penaj mai "luminos", cu o proporţie mai mare de pene albe. Pasărea are o siluetă cumva atipică pentru zburătoarele din peisajul autohton. De la distanţă pare un curcan supradimensionat, aşezat pe nişte picioare înalte şi solide, parcă asemănătoare cu cele ale struţilor. Dacă femelele sunt sensibil mai mici şi au un penaj în tonuri mai şterse, pentru a spori astfel efectul de camuflaj, întreaga splendoare imagistică a speciei este întregită de masculi (sau cocoşi, cum li se zicea în limbaj vânătoresc) în timpul perioadei de împerechere.

Sezonul împerecherii la dropii, cunoscut şi sub termenul specific de rotit, este unul dintre cele mai spectaculoase desfăşurări de forţe din cadrul Lumii Vii.

Dacă vremea ţine cu dropiile, cocoşii adulţi încep să rotească încă din luna lui Mărţişor, dar adevărata lună de împerechere este Aprilie. Atunci, pe verdele crud al câmpurilor înierbate (câmpuri din alte ţări, din păcate...), pot fi zăriţi dropioii gata de luptă.

Umflaţi în pene ca nişte curcani enormi, masculii îşi etalează mândri penajul de nuntă. De la distanţă, par nişte bulgări uriaşi de culoare albă care se rostogolesc furioşi unul spre altul. Luptele sunt scurte, dar violente. Cei mai solizi şi mai experimentaţi masculi îşi câştigă, astfel, dreptul de a-şi transmite zestrea genetică următoarei generaţii de pui.

În afara taliei şi penajului caracteristic, cu multe pene albe, mari şi înfoiate, un alt accesoriu reprezentativ din "garderoba" naturală a dropioilor este reprezentat de aşa-zisele "mustăţi" lungi, care cresc de o parte şi de alta a bazei ciocului. Mustăţile cu pricina sunt de fapt pene modificate, care le cresc doar masculilor şi au rol preponderent în comunicarea vizuală între dropioii rivali. În medie, au o lungime cuprinsă între 9-11 cm; cea mai lungă mustaţă măsurată la un mascul atingea fix 19,5 cm.

Ponta dropiei cuprinde de obicei doar două oua (rareori 3 sau 4) acest aspect transformându-se, din nefericire, într-unul dintre factorii negativi care afectează creşterea populaţiilor de dropii, mult diminuate la ora actuală. Dropiile nu îşi construiesc un cuib propriu-zis, ci îşi depun ouăle într-o simplă adîncitură în sol, îndeosebi în zone cu vegetaţie erbacee bogată sau chiar în mijlocul culturilor agricole. Clocitul este asigurat doar de femelă şi durează între 23-28 zile, depinzând de condiţiile meteo. Cincizeci de ouă, măsurate între anii 1920-1950 de ornitologul român Dionisie Linţia, au avut dimensiunile medii de 77,56 mm x 55, 73 mm. Imediat după eclozare puii părăsesc cuibul şi rămân în preajma femelei până la vârsta de un an. După circa 28 de zile sunt capabili de zbor, iar la 35 de zile stăpânesc bine tainele zburatului. Masculii sunt maturi sexuali abia de la vârsta de 5 ani, în condiţiile în care durata medie de viaţă a dropiei este doar de 10 ani. Din cauza intensităţii şi durităţii luptelor din timpul rotitului, rata mortalităţii masculilor este destul de mare.

Dropiile sunt păsări sociabile, care trăiesc în grupuri relativ mari. Habitatul lor preferat cuprinde câmpiile din zonele temperat-continentale ale Eurasiei, stepele, silvo-stepele şi zonele cultivate cu cereale şi leguminoase. Hrana lor constă în principal din insecte, râme, melci. Iarna caută în special frunzele şi bulbii de rapiţă, hrană vitală în contextul necesarului de calorii pe perioada anotimpului rece. Dropiilor le plac foarte mult şi mazărea şi fasolea verde.

Genocid în Bărăgan

Apuse sunt vremurile când siluetele dropiilor se profilau pe orizontul tăiat parcă cu cuţitul al Bărăganului, Câmpiei de Vest sau stepelor dobrogene...

Povestea dispariţiei dropiilor din România merita cunoscută, cu tot tragismul aferent unei asemenea epopei triste.

La începutul secolului trecut, dropiile erau des întâlnite pe suprafeţe mari din sudul Olteniei, Bărăgan, Câmpia de Vest şi Dobrogea. Dimensiunile păsării, cantitatea mare de carne recoltată de la un singur exemplar, precum şi calitatea cărnii unui asemena vânat ales, au făcut ca asupra dropiilor să se năpustească flagelul lăcomiei omeneşti.

Încă din timpul perioade interbelice, ornitologii atrăgeau atenţia asupra masacrelor fără limită la care începuse să fie supusă dropia în timpul României ca regat.

Dacă dropiile erau considerate de vânători o pasăre aleasă, specială, foarte greu de doborât datorită simţurilor sale permanent alerte şi inteligenţei, pentru ţăranul român de rând, confruntat zilnic cu spectrul foamei şi tentat de o masă mai bună sau de câştigul obţinut din vânzarea la târg a cărnii de vânat, dropia era o adevărată "trufanda".

Credeţi sau nu, dar unul dintre cei mai mari ucigaşi de dropii a fost celebrul scriitor şi membru marcant al Academiei Române, Mihail Sadoveanu, care, în scrierile sale (de incontestabilă valoare literară, de altfel), nu se sfieşte să povestească cu lux de amănunte despre numărul mare de dropii doborâte de el în timpul expediţiilor de vânătoare din stepa dobrogeană.

Cazul împuşcării unei singure dropii era considerat, printre vânătorii de elită ai României regale de atunci, o performanţă fără egal, demnă de laudele şi consideraţiile cele mai înalte din partea confraţilor de breaslă. Cel care reuşea să împuşte o dropie, cel mai apreciat vânat cu pene din România, beneficia de o faimă mai mare decât un vânător care împuşca mai mulţi cocoşi de munte, alt vânat nobil.

Să dobori cu puşca un dropioi era o faptă extrem de dificilă chiar şi pentru cei mai experimentaţi vânători. În urma deselor expediţii de vânătoare, dropiile îşi modificaseră comportamentul natural devenind foarte suspicioase la apariţia unui om. Totuşi, păsările erau atât de inteligente, încât deosebeau de la distanţă un vânător de un ţăran, cioban sau crescător de vite, luându-şi zborul numaidecât la apropierea omului cu puşcă. Vânătorul şi scriitorul Ion Simionescu relatează despre diversele trucuri şi tertipuri la care apelau vânătorii pentru a ucide dropiile. Mulţi se îmbrăcau în ciobani sau ţărani, mergeau încet, în căruţe, de-a lungul cârdurilor de dropii. Când ajungeau la distanţa potrivită, scoteau puştile - care, până atunci, fuseseră ţinute ascunse în mânecile cojoacelor sau mantalelor - şi trăgeau în plin, căutând să ucidă cât mai multe dropii.

Şi totuşi, oricât de greu de crezut ar părea, nu vânătorii cu puşca au stat la originea dispariţiei dropiilor de la noi (deşi au avut şi ei o contribuţie substanţială în acest proces), ci alţi factori, cu mult mai gravi, precum braconajul fără limite, neaplicarea legilor şi măsurilor de protecţie, alături de agricultura agresiv-chimizată, după cum vom vedea în continuare.

Abundenţa dropiilor în Romănia începutului de secol XX este atestată de mulţi cercetători, vânători şi colecţionari. Bunăoară, ornitologul Carl Ritter von Dombrovski a văzut, pe data de 5 ianuarie 1902 lângă Mangalia, un cârd de dropii care număra 500-600 exemplare.

Din nefericire, dropia a trebuit să plătească un greu tribut unei particularităţi anatomice care s-a dovedit fatală în contextul iernilor capricioase de la noi. Dropia este o pasăre care nu prezintă glandă uropigiană, o glandă situată la baza cozii şi care secretă o substanţă grasă, cu care majoritatea păsărilor îşi îmbibă penajul, pentru a-l face impermeabil la umezeală.

Prin urmare, cel mai periculos duşman natural al dropiilor era gheaţa. Iarna, când se întâmplă să plouă şi urmează îngheţul produs de scăderea temperaturii pe timpul nopţii, apa prelinsă pe penajul dropiilor îngheaţă, iar păsările nu mai pot zbura. Zeci de mii de dropii au căzut victime, între anii 1920-1950, unor adevărate bande de braconieri, care colindau câmpiile, ucigându-le barbar cu lovituri de bâtă.

Un astfel de fenomen s-a petrecut în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1938, când sute de dropii au fost omorâte cu ciomegele în Bărăgan, de către o bandă de ţărani braconieri, rămaşi evident nepedepsiţi. Astfel de episoade de sadism aveau să aibă loc şi în anii următori.

Într-un raport oficial, Aurel. M. Comşia, inspector general al Serviciului Vânătorii de pe lângă Casele Regale, relatează despre efectele cumplite ale poleiului, care a ţinut prizoniere cârdurile de dropii de pe câmpurile dintre Bucureşti şi Ploieşti, precum şi în judeţele Galaţi şi Constanţa. Bandele de braconieri, alcătuite din sărăcimea satelor din regiunile amintite, au făcut adevărate masacre. Dropiile, slăbite de foame şi frig, incapabile să zboare, cu aripile prinse în carapacea de gheaţă, au fost zdrobite de vii cu bâtele.

Un număr de 740 de dropii au fost ucise în acest mod barbar de către 232 ţărani, care au fost prinşi şi trimişi în judecată - palidă consolare pentru lovitura dată speciei.

O altă dată neagră pe calendarul extincţiei dropiilor din România este reprezentată de iarna foarte grea dintre anii 1939-1940. Lipsa hranei, alături de îngheţul prelungit şi stratul gros de zăpadă, a ucis, prin frig şi foamete, cârduri întregi de dropii din Oltenia, Bărăgan şi Dobrogea.

Nesimţirea şi nepăsarea autorităţilor, precum şi indolenţa vînătorilor, care au ştiut doar să le împuşte, au dus de asemenea la dispariţia speciei.

Dacă forurile de pe atunci, însărcinate cu hrănirea şi protejarea speciilor de vânat pe timp de iarnă, ar fi împrăştiat măcar porumb şi grâu pe câmpurile unde erau semnalate dropii (vă reamintesc că, în acele vremuri România, era supranumită, pe drept cuvânt, Grânarul Europei, deci exista un stoc serios de cereale din care puteau fi hrănite şi aceste păsări vitregite), specia lor ar mai fi avut o şansă sa fie salvată.

În ciuda calvarului suferit, dropiile nu dispăruseră cu totul odată cu instalarea regimului comunist în ţară.

Anii următori aveau să le fie însă fatali. Specia lor a fost declarată pompos şi totalmente inutil "Monument al Naturii" de către membrii unei Academii Române din acele vremuri, academicieni şi specialişti care nu au făcut îndeajuns de multe eforturi pentru salvarea dropiei, mulţumindu-se, placid, cu declararea ei drept monument al naturii si trecerea sub protecţia legii, lege care nu era luată în serios de nimeni.

"Mahării" comunişti ai vremii vânau orice, fără sa fie traşi la răspundere de cineva; vânătorul de rând nu se sfia nici el să tragă, daca silueta dropiei apărea în cătarea armei, (faptul fiind tăinuit cu complicitatea paznicului de vânătoare, tăcerea acestuia fiind cumpărată pe câteva sute de lei, în stilul binecunoscut..).

Nicolae Ceauşescu, vânător înrăit, nu a cruţat nici el dropiile, existând relatări credibile despre obiceiul dictatorului de a împuşca dropii din elicopter, nedându-le, astfel, nicio şansă.

Pe lângă spectrul vânătorii şi braconajului dezlănţuit, trebuie amintit şi efectul distructiv al agriculturii agresive practicate în regimul comunist.

Agricultura "modernă", unde predomină monoculturile, alături de folosirea iraţională a mii de tone de îngrăşăminte chimice şi pesticide, nu a făcut decât să otrăvească, la propriu, sursele de hrană ale dropiei.

Altă catastrofă venea sub forma combinelor agricole, care distrugeau atât ouăle, cât şi puii prea mici ca să se poată salva prin fugă.

În asemenea condiţii, nu trebuie să mire pe nimeni că, din miile de dropii care populau câmpiile României acum 50-70 ani, nu mai rămăsese nici măcar o singură pereche clocitoare la nivelul anilor 1990-2000.

Ultimul nucleu de dropii din România, care număra între 100-150 exemplare, a fost masacrat în judeţul Teleorman în anul 1981. Sătenii localnici au profitat şi ei de capcana poleiului, care împiedica dropiile să zboare şi să se salveze. Ţăranii le-au mânat ca pe nişte gâşte în satele din zonă, unde toate păsările au fost ucise cu bolovani, cărămizi, bice şi bâte. Aşa le-a fost sfârşitul...

În anii 1980, autorităţile comuniste de la Bucureşti au vrut să salveze dropia în ultimul ceas. Din nefericire, planul lor a eşuat.

În acest scop, Ceauşescu ordonase înfiinţarea Rezervaţiei de Dropii de la Boianu, din Judeţul Olt.

Rezervaţia de la Boianu era situată în perimetrul dintre comunele Nicolae Titulescu, Crâmpoaia, Văleni, Seaca, Stoicăneşti, Izvoarele şi Movileni. Astăzi nu se mai întâleşte nici măcar o pană din cârdul de dropii de la Boianu, autorităţile responsabile de protecţia lor nelăsând niciun document cu privire la soarta dropiilor din singura rezervaţie specifică din ţară.

Simbol fară viitor?

Dropia nu o duce bine nici în alte părţi ale lumii, unde populaţii întregi au avut aceeaşi soartă ca a celor din Bărăgan şi Dobrogea.

Din nefericire, rata de supravieţuire a puilor în mediul natural este oricum foarte mică, aşa că vânătoarea ar trebui interzisă, cel puţin câţiva, ani peste tot în lume unde mai trăiesc dropii, pentru a acorda astfel răgazul necesar refacerii populaţiilor.

Peste 80% din puii de dropie mor oricum din cauze naturale în decursul primului an de viaţă. Principalii prădători ai ouălor şi puilor de dropii sunt corvidele, vulpile, bursucii, aricii, lupii şi mai multe specii de păsări de pradă. Adăugaţi aici şi pericolul combinelor agricole.

Adulţii, datorită taliei şi greutăţii, aproape nu au duşmani naturali, rareori către o acvilă de munte se încumetă să atace un dropioi.

Un alt "pericol modern" constă în cablurile electrice de mare tensiune. Dropiile, în ciuda taliei impresionante, sunt capabile să zboare cu viteze de până la 60 kilometri pe oră şi se accidentează grav sau chiar mor la impactul cu cablurile electrice.

Ornitologii estimează că, la ora actuală, mai supravieţuiesc în lume doar 31.000 - 37.000 exemplare. Dropia este o specie palearctică, care trăieşte în zona mediteraneană, central-europeana şi stepele Eurasiei din Ucraina până în Mongolia.

La nivelul anului 2008, cele mai multe dropii trăiau în Spania - peste 23 000 indivizi -, urmată de Rusia, cu 8 000 dropii, Turcia, Portugalia şi Mongolia.

Astăzi dropia nu mai cloceşte pe teritoriul ţării noastre. Singurele exemplare observate în ultimii ani de specialişti din cadrul unor organizaţii non-guvernamentale de protecţie a naturii sunt câteva dropii rătăcite, care au pătruns accidental, din Ungaria, pe Câmpia de Vest, în judeţele Arad şi Bihor.

Ungaria, spre cinstea ei, a derulat de-a lungul anilor un program foarte eficient de conservare şi repopulare cu dropii a pustei maghiare. Ungurii şi-au avut şi ei braconierii lor, ţăranii maghiari omorând dropiile cu bâta, cu aceeaşi frenezie lacomă precum ţăranii români. Dacă aceeaşi perioadă interbelică, în pusta maghiară trăiau 10.000-12.000 dropii, în câteva decenii au fost vânate fără cruţare, până când vecinii noştri au rămas cu un număr de doar de 150 de exemplare, care mai supravieţuiau în regiunile Nagykunsag, Nagy-Sarret şi Rezervaţia de la Hortobagy.

Astăzi, în urma măsurilor eficiente de protecţie, Ungaria adăposteşte un efectiv de 1.100-1.300 dropii, păsările din pusta maghiară alcătuind, la ora actuală, cel mai mare nucleu de dropii din Europa Centrală.

O altă poveste de succes a revenirii dropiei în vechile sale areale europene se desfăşoară, în prezent, în Marea Britanie, unde autorităţile au reintrodus câteva exemplare pe câmpiile sălbatice din regiunea Salisbury din comitatul Wiltshire. Dropiile britanice au avut aceeaşi soartă ca şi cele de pe meleagurile noastre, cu singura deosebire că englezii s-au grăbit să le omoare cu ciomegele cu mult timp înaintea românilor. În anul 1840 a fost "ciomăgită" ultima dropie din Regatul Unit. Recent, o organizaţie britanică a importat câteva ouă de dropii din Rezervaţia Saratov din Rusia şi speră să repopuleze astfel habitatele specifice din insulele britanice.

Iar în România? Ideea reintroducerii dropiilor la noi este deosebit de tentantă şi pare a avea succes în primă instanţă. Cu toate acestea, trebuie să ţinem cont de anumite aspecte negative de ordin legislativ, social şi chiar politic, specifice României anului 2011.

Astfel, în prezent, au rămas multe terenuri agricole necultivate de ani buni, care s-au resălbăticit şi pe care au reînceput să crească plante specifice florei spontane de câmpie. Deci, la prima vedere, dacă statul român sau un ONG puternic de profil ar putea importa câteva exemplare de dropii din Spania, Rusia sau Ungaria, în scopul creării unui centru de reproducere şi reintroducere, teoretic, ar exista o şansă.

Problemele mari apar abia acum. Principalul pericol la adresa dropiilor în România zilelor noastre vine de unde nu v-aţi aştepta.

Ouăle şi puii de dropie în primele zile riscă să fie distruşi de numărul imens de câini hoinari care cutreieră câmpurile noastre. Oamenii se miră de numărul mare al maidanezilor din oraşe dar, dacă întrebaţi orice paznic de vânătoare sau vânător cu state vechi în domeniu, vă vor aduce dovezi imbatabile referitoare la pagubele şi distrugerile făcute de câinii hoinari asupra efectivelor de fazani, potârnichi, prepeliţe şi alte specii de păsări care clocesc pe sol. Numărul câinilor hoinari care s-au sălbăticit şi s-au adaptat la viaţa în câmpuri şi păduri a ajuns în prezent atât de mare, încât aceştia au ajuns să elimine vulpile din propriile nişe ecologice.

Evident, ipotetica rezervaţie de dropii de pe meleagurile noastre ar trebui să fie amplasată într-o zonă izolată, cât mai departe de orice aşezare umană şi să beneficieze de pază eficientă şi mai ales de oameni dedicaţi, echipaţi corespunzător şi plătiţi bine.

Spectrul braconajului, alimentat de disoluţia autorităţii şi neaplicarea legilor în România din prezent, constituie celălalt mare pericol la adresa repopulării cu dropii în câmpiile noastre.

Reîntoarcerea dropiei în România ar putea fi cel mai mare succes ecologic înregistrat în ţara noastră de la reintroducerea zimbrilor din anul 1954.

Dacă un asemenea proiect binevenit ar fi implementat, românii ar putea demonstra, în sfârşit, că nu sunt capabili doar de defrişări sălbatice, distrugerea mediului, braconaj ca într-o ţară din lumea a treia, invazia plasticului din păduri, construirea de vile şi pensiuni în inima rezervaţiilor, parcurilor şi ariilor protejate şi alte fapte de acest gen, prin care ne-am câştigat o nedorită celebritate în Europa şi în lume.