Şapte fenomene astrofizice care nu se potrivesc cu teoriile actuale (şi care pot revoluţiona domeniul)

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Conform IFL Science, mai jos sunt şapte astfel de cazuri care ies în evidenţă, cel puţin în prezent.

Problema orizontului

Teoria Big Bang-ului a fost una dintre cele mai de succes teorii ale secolului trecut. Este susţinută de multe dovezi, dar chiar şi aşa, sunt câteva ciudăţenii care ies în evidenţa. Una dintre acestea e reprezentată de „problema orizontului”, care ne spune că Universul este prea uniform.

Dacă ne uităm la două puncte opuse ale Universului, vedem că ambele regiuni au aceeaşi temperatură. Aşadar, cum pot avea aceeaşi temperatură dacă aceste regiuni nu au intrat în contact? Conform termodinamicii, însamnă că la un moment dat cele două puncte au fost în contact.

O explicaţie este aşadar aceea că s-au atins. Universul a trebuit să fie mai înghesuit decât credeam în mod original. Dacă acesta este cazul, atunci avem nevoie de un mecanism pentru a face ca expansiunea să aibă loc mai rapid la început. Astfel, există ipoteza de „inflaţie cosmică”, care nu a fost pe deplin confirmată.

Steaua Tabby

Steaua Tabby sau KIC 8462852 a fost descrisă că una dintre cele mai misterioase stele din galaxie – şi pentru un motiv bun. Variaţia sa de lumină este imprevizibilă şi nu seamănă cu nimic observat până acum. În 1.600 de zile de observaţie, cantitatea de lumină a scăzut cu 20% în unele ocazii la intervale aleatorii. Fenomenul nu poate fi explicat cu un model actual. De asemenea, intensitatea luminii descreşte per total, ceea ce în sine este ciudat.

Există o serie de explicaţii, unele la fel de bizare ca însuşi fenomenul, precum o megastructură extraterestră care înconjoară steaua. Deşi la această ipoteză s-a renunţat, apariţia rămâne o enigmă.

Steaua care a murit de două ori

În 2014, astronomii au fost martori la o stea care a devenit supernovă. Deşi fenomen rar în sine, ceea ce face acest caz special este că aceeaşi stea a mai devenit supernovă şi în 1954. Cea mai plauzibilă explicaţie este că este vorba de o stea supermasivă care în primă fază şi-a aruncat în aer stratul de deasupra, lăsând interiorul intact – care a trecut prin acelaşi proces 60 de ani mai târziu.

Coroana solară

Aura de plasmă care înconjoară Soarele nostru este prea fierbinte. Depăşeşte un milion de grade şi nu ştim de ce are o asemenea temperatură. Este de 1.000 de ori mai fierbinte ca suprafaţa Soarelui, ceea ce este desigur contraintuitiv. Nu te-ai aştepta ca aerul deasupra unui foc să fie mai fierbinte ca focul însuşi.

Cercetătorii susţin că poate nu este vorba despre un singur proces implicat, iar căldura emanată este produsul a mai multor factori. Există mai multe mecanisme propuse care sunt promiţătoare, dar mai sunt multe întrebări.

Vitezele vântului pe planeta Venus

Vânturile pe Venus au viteze prea mari pentru a fi înţelese de modele climatice cu privire la comportamentul unei atmosfere. Se mişcă de 60 de ori mai repede decât rotaţia planetei. Pe Terra, vânturile apar atunci când există diferenţe de presiune între două regiuni vecine. Aceste diferenţe de presiune sunt create de diferenţe în temperatura aerului. Totuşi, Venus nu are aceste diferenţe de temperatură pentru a justifica vânturi de o asemenea intensitate.

De asemenea, nici norii nu au sens. Există un val staţionar în norii atmosferei superioare şi în tiparele neregulate ale părţii întunecate a planetel. Observaţiile ajută la determinarea complexităţii fenomenelor meteorologice de pe Venus, dar acestea sunt încă prea imprevizibile pentru a duce la elaborarea unui model climatic al planetei.

Hexagonul lui Saturn

Dacă tot vorbim despre nori, trebuie să luăm în considerare vortexul polar de pe Saturn. Are o formă hexagonală, iar originea este o enigmă. Hexagonul a fost pentru prima dată observat în 1981 de Voyager, iar apoi de Cassini, cu un detaliu mai mare.

Ştim că îşi schimbă culoarea din albastru în auriu în funcţie de sezon, dar fizicienii încă încearcă să înţeleagă procesele care stau la baza formării lui. Spre exemplu, nu se ştie de ce polul sud nu are o asemenea structură.

O exoplanetă care este prea mare pentru steaua sa

NGTS-1b este o planetă de dimensiunea lui Jupiter care nu s-ar deosebi cu nimic faţă de alte sute planete care au fost descoperite în ultimele decenii. Dar spre deosebire de celelalte, orbitează o pitică roşie, o stea mică ce are doar 12% din volumul Soarelui.

Planetele atât de mari nu ar trebui să se formeze în jurul stelor atât de mici. Conform modelelor actuale, stelele de acest gen nu pot aduna suficient material pentru a forma planete gigantice. Şi totuşi, cumva, o stea are o astfel de planetă.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:

Premieră în astronomie: un nou obiect cosmic descoperit poate duce la găsirea vieţii extraterestre

Descoperirea uimitoare a astronomilor: Universul cunoscut de om s-a îmbogăţit cu şapte radiogalaxii gigantice

Astronomii au găsit una dintre cele mai tinere planete de dimensiunea Terrei

Un proces bizar duce la dispariţia a 11.000 de galaxii