Cum era viaţa unui călău din Evul Mediu?

În prezent, execuţiile persoanelor care au comis diferite infracţiuni se mai practică doar într-un număr limitat de ţări. Din fericire, România este una dintre ţările care au decis că această practică ar trebui scoasă în afara legii. Totuşi, dacă ne întoarcem în trecut, în Evul Mediu mai exact, putem observa că această practică era mult mai comună, dând naştere unei meserii de sine stătătoare. Filmele de la Hollywood, precum şi alte forme de divertisment, fie nu pot, fie nu sunt interesate să exploreze persoanele care  duceau la îndeplinire sentinţele.

De ce a apărut această meserie?

• O reptilă mumificată de acum 289 de milioane de ani ne arată de ce respirăm așa…
• Un eveniment de acum 4.200 de ani ar fi contribuit la prăbușirea Vechiului Regat Egiptean

Pentru a putea înţelege cum era viaţa unui călău trebuie iniţial să înţelegem de ce a ajuns omorârea unor oameni în numele legii o ocupaţie legitimă, dar departe de a fi respectabilă. În Evul Mediu, autorităţile din diferitele state şi regiuni depuneau eforturi considerabile pentru a asigura funcţionarea sistemului de ordine publică, una dintre modalităţile „preferate”  fiind reprezentată de către folosirea infractorilor drept exemplu, explică Joel Harrington, istoric de la Universitatea Vanderbilt din Tennessee, Statele Unite,  autorul cărţii The Faithful Executioner: Life and Death, Honor and Shame in the Turbulent Sixteenth Century, publicată în 2013 şi care tratează viaţa lui Frantz Schmidt. Acesta era un călău din Bavaria care şi-a consemnat activitatea profesională începând cu vârsta de 19 ani, notează Live Science.

În cazul Europei Medievale, sistemele de justiţie şi de menţinere a oridinii publice nu erau atât de eficiente în identificarea vinovaţilor precum cele din prezent, de aceea, atunci când o persoană era găsită vinovată, execuţia acesteia reprezenta, mai mult sau mai puţin, un spectacol public. Iar această formă de „divertisment” avea nevoie de profesionişti.

Cum intrai în branşă?

În general, în Evul Mediu se practica trecerea ocupaţiilor de la o generaţie la alta. De exemplu, dacă bunicul a fost tâmplar, tatăl era tâmplar şi nepotul învăţa, la rândul său, să fie tâmplar. O situaţie asemănătoare apărea şi în cazul acestei ocupaţii. 

Franz Schmidt, călăul bavarez, notează că la vârsta de 19 ani a dat în faţa tatălui său un examen care presupunea executarea unui câine fără stăpân cu ajutorul unei săbii. În prealabil, exersase pe dovleci şi pe animale mai mici. Dacă trecea cu brio aceste teste ar fi fost considerat pregătit să preia din responsabilităţile tatălui său.

Spre deosebire de alte familii, familia Schmidt nu putea spera ca copii acesteia să îşi urmeze visele sau măcar alte calificări mai puţin sângeroase. De ce? Din două motive, pe de o parte din cauza stigmatului pe care munca cu moartea îl aducea asupra călăilor şi asupra familiilor acestora, fiind împinşi atât social, cât şi fizic la marginea comunităţilor din care făceau parte. Pe de altă parte, familia Schmidt, prin tatăl lui Franz, avea poziţia de călău regal, primind-o, conform jurnalelor, la întâmplare de la un prinţ al Bavariei.

Această numire arbitrară subliniază un aspect important al acestei ocupaţii: practicanţii erau aleşi pentru aceasta şi în nici un caz nu reprezenta prima opţiune de carieră a unui om de rând. Trecerea din tată în fiu a acestei meserii a dus, după cum explică în carte profesorul Harrington, la formarea unor „dinastii de călăi” în întreaga Europă.

Competenţe şi abilităţile necesare pentru această slujbă

Deşi, filmele şi serialele au făcut să pară că executarea unor oamnei cu ajutorul unei săbii sau a unui topor poate părea ceva sângeros, dar care poate fi dus la capăt în doar câteva secunde. Totuşi, pe lângă execuţiile propriu zise, călăii mai aveau şi alte sarcini: torturarea suspecţilor în cadrul anchetelor şi schinguirea, o formă de tortură cu conotaţii ritualice, a celor condamnaţi la moarte înainte de ducerea la îndeplinire a sentinţelor. În această ultimă sarcină, călăii trebuiau să reuşească, într-o oarecare măsură să facă spectacol şi să „impresioneze” publicul.

Pentru a asigura o lovitură „curată”, ca ceea care i-a adus sfârşitul lui Ned Stark, călăii trebuiau să exerseze din copilărie. Cutumele din Europa Occidentală spuneau că erau permise maxim trei lovituri care să ducă la moartea unui condamnat. Un număr mai mare de lovituri atrăgând furia publicului, în unele cazuri s-a ajuns chiar la executarea călăului de către mulţimea furioasă. În aceste cazuri, după un caz de „malpraxis”, călăii riscau să fie întemniţaţi, concediaţi sau să nu îşi mai primească banii, explică Hannele Klemettilä-McHale, profesoară de studii culturale de la Universitatea Turku din Finlanda.

Pentru a duce la îndeplinire o execuţie, călăii aveau nevoie de mai mult decât forţă brută, fiind nevoie de pricepere pentru aplicarea unei lovituri fatale şi cunoştinţe de bază în ceea ce priveşte anatomia corpului uman. În funcţie de resursele familiei din care făcea parte sau ale regelui/nobilului în slujba căruia se afla un călău putea folosi un topor sau o sabie. În ceea ce priveşte sabia, călăii foloseau un tip special de săbii, fără vârf, dată fiind natura ocupaţiei lor nu aveau nevoie de aşa ceva. Totuşi, în cazul multor săbii care au fost recuperate şi despre care se ştie că au fost folosite în execuţii, istoricii şi armurierii au identificat o serie de găuri în vârful sabiei, de regulă trei sau patru. Explicaţia pentru acest design este, conform relatărilor istorice, legată de eficienţa călăilor care le foloseau. Mai exact, relatările spun că atunci când aceste săbii erau rotite, ele produceau un sunet care îi speria pe condamnaţi şi care îi făcea să să îşi încordeze muşchii de pe gât, ceea ce facilitează execuţia.

În mod paradoxal, călăii se puteau ocupa şi cu medicina, asta datorită înţelegerii pe care o aveau asupra corpului uman. Unul dintre călăii cu dublă specializare a fost chiar Franz Schmidt, acesta notând în jurnalul său că a vindecat mai mulţi oameni decât a executat şi că dacă ar fi putut să îşi aleagă meseria, ar fi ales să fie medic.

Un alt paradox pe care istoricii l-au identificat în ceea ce priveşte această branşă profesională este legat de nivelul de alfabetizare pe care aceasta îl prezenta. Mai exact, în raport cu clasele sociale din care făceau parte, călaii erau alfabetizaţi într-o proporţie neobişnuit de mare.

Credit foto: 123RF

Salarii şi beneficii

Meseria de călău, sub acest aspect, se asemăna extrem de mult cu oricare altă meserie, practicanţii câştigând în funcţie de nivelul economic al regiunii şi după expertiză. Revenind la Franz Schmidt, acesta a ajuns în decursul carierei sale să fie destul de respectat, în ciuda, stigmelor sociale, ceea ce i-a adus titlul de călău al oraşului Bamberg din Bavaria şi câştiguri destul de mari încât să îşi permită o locuinţă relativ mare pentru el şi familia sa.

Spre deosebire de alte meserii, călăii se bucurau şi de ceea ce am numi în prezent „facilităţi fiscale”. Astăzi sunt folosite pentru a creşte numărul de oameni care activează într-un domeniu sau industrie, în Evul Mediu erau gândite pentru a menţine poziţia de călău ocupată. Aceste „facilităţi” includeau scutirea de taxe şi impozite, precum şi dreptul de a primi în mod gratuit, de la comercianţii oraşului, diferite cantităţi de produse.

Viaţa de familie

După cum am spus mai sus, această meserie se învăţa în interiorul familiei, fiind astfel un mod de a menţine „impuritatea” lucrului cu moartea la periferia socială şi fizică a comunităţii. 

Stigma şi neîncrederea generalizată în călăi şi în familiile acestora conducea la situaţia în care călăii din oraşe diferite trebuiau să îşi căsătorească fiii şi fiicele între ei, deoarece nu ar fi reprezentat o „partidă” dezirabilă pentru alte clase sau grupuri sociale. Adesea, multe dintre ceremoniile nupţiale ale „dinastiilor de călăi” având loc la domiciliile acestora.

Franz Schmidt se dovedeşte a fi însă un caz pe care am putea să îl numim fericit şi asta din cauza faptului că, în cele aproape cinci decenii de activitate a reuşit să câştige respectul, într-o oarecare măsură, celor din comunitatea sa şi a solicitat şi obţinut din partea autorităţilor bavareze, anularea îndatoririlor pe care tatăl său le primise. Asta a însemnat că, fiii acestuia au fost liberi să urmeze alte cariere faţă de ceea ce le rezervase destinul.

Citeşte şi:

Huda Ben Amer – „Diavoliţa” lui Gaddafi

Statul Oklahoma doreşte să folosească o altă procedură considerată ”mai umană” pentru pedepsele capitale. Metoda este însă una controversată