Prima pagină Cultură

Calaul – intre teroarea mortii si puterea divina

Adrian Nicolae | 24.10.2008 |
Calaul – intre teroarea mortii si puterea divina     calau, pedeapsa capitala, executie, pedeapsa cu moartea, gade, gealat, decapitare, spanzurare, ghilotina, esafod + zoom
Galerie foto (2)

„Uciderea legala a unui om iti confera o putere exorbitanta. Totul se petrece ca intr-un film rapid. Ei iti aduc o persoana, apoi inca una, si in 20 de secunde doi oameni au fost deja decapitati. In acel moment traiesti un extraordinar sentiment al puterii – doar Dumnezeu poate face asta!” - Fernand Meyssonnier (1931 - 2008), ultimul calau francez din Algeria, cu peste 200 de executii prin ghilotinare efectuate intre 1947 si 1961.

Cu totii ni-l inchipuim pe acest sumbru executant al pedepselor capitale in nota conceptiei generale nascute din productiile hollywoodiene si din romanele de capa si spada ale lui Alexandre Dumas sau ale altor autori din secolele trecute. Gluga neagra ce ii acoperea toata fata, corpul urias si diform, securea ascutita si esafodul pe care victimele isi asteptau resemnate sfarsitul, sunt doar cateva dintre imaginile stereotip ce definesc tabloul tenebros al unuia dintre cele mai contestate si mai hulite personaje din istoria umanitatii – calaul. Cat adevar exista, insa, intr-o astfel de descriere romantioasa ramane sa descoperim impreuna in cele ce urmeaza.

Inainte de a incepe, insa, se cuvine sa oferim cititorilor nostri o scurta explicatie. Poate pentru cei deja obisnuiti cu articolele Descopera, publicarea unui material despre calai in ziua de vineri, zi dedicata exclusiv razboinicilor, civilizatiilor sau, pur si simplu, personajelor care si-au pus amprenta asupra mersului istoriei, ar putea parea o exagerare. Justitiar pentru unii, creator de spectacole sau demon pentru altii, calaul nu ar fi niciodata capabil sa isi gaseasca loc in galeria elitista a eroilor umanitatii. Privita, insa, din alta perspectiva, aceea a securii metaforice sub care au cazut laolalta proscrisi si capete incoronate, sub care s-au incheiat si s-au nascut epoci, problematica executantilor pedepsei capitale poate fi catalogata ca una decisiva in schimbarea cursului istoric al vremurilor.

Pedeapsa capitala – povara de pe umerii umanitatii

Orice incercare de a gasi originile pedepsei capitale in istorie nu poate fi descrisa decat ca o misiune imposibila. Practic, pedepsele de acest gen apar mentionate inca de acum 6000 de ani, odata cu inventarea limbajului scris in Sumer. Mai mult, dovezile arheologice imping practica uciderii rituale sau ca masura punitivo-coercitiva chiar la inceputurile umanitatii.

Vom opta aici pentru catalogarea propusa de profesorul doctor Paul Stefanescu, cel care defineste trei mari etape istorice ale pedepsei cu moartea: prima, cea a executiilor desfasurate dupa un anumit ritual, ca un spectacol dedicat multimii, cu scopul de a impresiona pe potentialii faptuitori ai unor acte interzise; cea de a doua, caracterizata prin inlaturarea actelor de cruzime si cu accentul pus pe actul executiei in sine; si cea de a treia, cea a tentativelor de interzicere a pedepsei capitale si aplicarea acesteia doar in cazuri exceptionale. Din pacate, chiar daca definesc perioade istorice distincte, cele trei etape nu si-au gasit o finalitate si se regasesc simultan in culturile si civilizatiile din zilele noastre.

In ochii unui legiuitor, pedeapsa capitala poate fi privita ca o masura de protectie a societatii in fata criminalilor care atenteaza la viata, securitatea, bunurile materiale sau spirituale ale membrilor ei. In fapt, aceasta a fost si prima reactie a societatii umane in fata actelor deviante ale anumitor indivizi. Asa cum am mentionat si mai devreme, dovezile arheologice arata faptul ca executia era intalnita ca practica inca din timpul societatilor tribale. Cu toate acestea, cazurile in care se impunea o asemenea masura erau extrem de rare, cu atat mai mult cu cat in sanul unor grupuri restranse crimele si actele antisociale sunt rar intalnite. O atare stare a lucrurilor s-a intalnit pana in urma cu circa patru milenii si jumatate.

Astfel, in timpurile biblice, uciderea unui membru al societatii putea fi pedepsita cu aceeasi moneda de catre rudele victimei, in spiritul legii talionului. Cutumele si legile pamantului s-au dovedit, insa, nu odata, mult mai complexe decat par la prima vedere. In aceeasi ordine de idei, cei lezati puteau solicita despagubiri materiale pe masura pierderii lor de la autorul crimei, aceasta constituind o practica des intalnita pe parcursul istoriei trecute.

Decisiva in schimbarea cursului istoric este conceptia conform careia „varsarea sangelui reprezenta un pacat divin”. In litera acestei idei, odata cu instituirea unor autoritati puternice si cu aparitia primelor sisteme de legi scrise, sunt interzise platile compensatorii, iar crimele intra sub jurisdictia necrutatoare a legii. Vom spicui aici, ca exemplu, cateva dintre normele lui Hammurabi (1792-1750 i.H), regele babilonian autor al unuia dintre primele coduri de legi cunoscute:

  • Daca un om ii scoate ochiul unui om liber, i se va scoate si lui ochiul.
  • Daca el rupe oasele unui om liber, i se vor rupe si lui oasele.
  • Daca un fiu isi loveste parintele, i se va taia mana.
  • Daca o femeie a cauzat moartea sotului ei pentru un alt om, acea femeie va fi trasa in teapa.
  • Daca un hot este descoperit in timp ce fura, va fi omorat.
  • Daca un barbat foloseste violenta asupra sotiei altui barbat pentru a se culca cu ea, el va fi omorat, iar femeia considerata fară vina.

(Codul lui Hammurabi – Editura Proema, 2001)

Lua astfel nastere si profesia de calau, acel personaj menit sa duca la finalizare legile instituite de autoritatea centrala. Chiar daca istoria veche nu ofera date despre cei meniti sa execute pedepsele capitale, cel mai probabil ei erau recrutati din randul sclavilor sau din cel al soldatilor aflati in slujba regelui.

Aceleasi conceptii se regasesc si in Grecia Antica, prima mare civilizatie europeana, acolo unde varsarea sangelui era privita ca o ofensa dincolo de orice despagubire baneasca. Chiar daca unele familii ar fi preferat o remuneratie consistenta, legile draconice ale vechilor eleni erau exemplare. Odata acuzat, faptuitorul crimei devenea un proscris si oricine il intalnea avea dreptul, si chiar obligatia de cetatean, de a-l ucide. Poate cel mai elocvent exemplu in acest sens este cel al lui Ephialtes, tradatorul spartanilor de la Termopile, care avea sa fie ucis de Athenades dupa ce, in prealabil, fusese declarat indezirabil in toate cetatile grecesti. Chiar daca executia a avut loc la mai multi ani dupa momentul tradarii, spartanul Athenades a fost catalogat de catre contemporanii sai si a ramas in istorie drept un veritabil erou. O alta trasatura caracteristica vechiului sistem de legi elen este aceea ce permitea anumitor condamnati la moarte varianta „onorabila” a sinuciderii.

In cu totul alt mod decurgeau lucrurile in societatea romana. In anticele texte latine, infractiunile erau desemnate prin termenul de delicte, indiferent daca faceau obiectul dreptului public sau al celui privat, iar cele mai multe dintre ele erau sanctionate cu pedeapsa capitala. Crimele, marturiile false, ofensele aduse zeilor sau chiar unei statui a imparatului erau pedepsite cu moartea. Tot in epoca romana apar si executiile ca spectacol public, uneori cu implicatii rituale. Astfel, cel care jura fals intr-un proces, intrucat juramantul se facea prin invocarea zeilor, era ucis prin aruncarea de pe stanca Tarpeiana. Asasinatul, denumit parricidium chiar daca initial nu se referea la uciderea parintelui, era pedepsit exemplar. In fata multimii, acuzatul era torturat, dupa care capul ii era invelit intr-o piele de lup, era introdus intr-un sac din piele de vita alaturi de un cocos, un caine, o maimuta si o vipera si era transportat pe strazilei Romei pana la malul Tibrului. Executia se finaliza prin aruncarea infractorului in apele raului. De mentionat insa ca o astfel de pedeapsa nu se impunea decat in cazul celor care ucideau un cetatean roman, uciderea unui sclav, spre exemplu, fiind sanctionata cu o amenda conforma cu valoarea baneasca a celui omorat.

In aceeasi societate latina ce se dorea un izvor al civilizatiei pentru proprii cetateni si pentru lumile barbare, arta uciderii legale atinge un nivel nemaintalnit pana in acele vremuri. Practic, executiile ajung la rangul unei arte macabre. Daca nobililor li se mai permitea inca, asemenea grecilor antici, varianta sinuciderii, infractorii de joasa speta faceau obiectul unor spectacole grotesti. Poate cea mai umilitoare si mai dureroasa pedeapsa era cea a crucificarii, pedeapsa exemplara, destinata celor mai rai dintre criminali. Totodata, sentintele capitale erau indeplinite prin arderi pe rug, mutilari, aruncarea in arena in mijlocul animalelor salbatice ori a gladiatorilor sau chiar prin reprezentatii ale unor piese de teatru in care scenele mortii erau reale. Ceea ce poate parea de neinteles pentru noi, cei de astazi, este deliciul pe care astfel de executii il produceau multimii. Orice pedeapsa cu moartea se bucura, inevitabil, de o prezenta masiva a publicului. Ca si in perioada Babilonului, calaii nu reprezentau o clasa aparte, ei fiind selectati aleatoriu din randul sclavilor sau al soldatilor, oameni pentru care un corp crucificat, dezmembrat sau decapitat nu ar mai fi reprezentat o scena respingatoare.

Calaul – Demonul Mortii sau Justitia Divina?

Chiar daca fragmentul destinat pedepsei capitale ca realitate istorica este departe de a fi incheiat, aparitia calailor profesionisti in societatile medievale impune tratarea acestui aspect intr-un capitol separat. Nu vom starui aici asupra atrocitatilor savarsite de „Bratul secular”, asa cum era numita Inchizitia, si nici asupra miilor de torturi si de modalitati de a ucide un om pe care legiuitorii clerului le inventasera pentru a aplica, asa cum in mod eronat declarau, „Justitia Divina”. Vom incerca, in schimb, sa punctam acel aspect ce face subiectul prezentului articol – rolul calaului in societatea umana.

Chiar daca trecerea de la Antichitate la Evul Mediu si chiar pana la inceputurile epocii moderne ar fi impus o schimbare a mentalitatii, lucrurile tind sa urmeze si chiar sa dezvolte aspectele negative ale societatii umane. Legea talionului castiga teren chiar si dupa destramarea celor doua Imperii Romane si odata cu aparitia monarhiilor europene. Pentru sute de ani, pretul sangelui nu va fi altul decat sangele insusi, cu specificatia ca legile medievale impun ca raspuns la cruzime, o cruzime si mai mare. Se credea pe atunci ca o o pedeapsa exemplara poate stavili pornirile criminale ale celor tentati sa le infaptuiasca. Iar pentru a putea aplica o pedeapsa capitala intr-un mod exemplar, era nevoie de un veritabil profesionist. Astfel, apare in Europa clasa distincta a calailor.

Motivatia pentru care unii oameni optau pentru aceasta profesie difera de la caz la caz. O remuneratie consistenta, iertarea pacatelor, absolvirea de o pedeapsa similara, celebritatea, privilegiile sau o simpla metoda de subzistenta reprezentau in acele vremuri motive suficiente pentru a imbratisa cariera de ucigas legal. De fapt, in societatile occidentale, plata acestor servicii era privita ca un semn de civilizatie. Meseria se transmitea din tata in fiu si, nu odata, au aparut veritabile dinastii de calai. Poate cele mai cunoscute sunt Sanson si Meyssonnier, dinastii dezvoltate in Franta medievala, cu practicanti ai acestei meserii pana aproape si chiar in secolul XX.

De ce a fost nevoie de specializarea unor personaje in practicarea pedepsei capitale? Privit in context istoric, raspunsul este unul destul de simplu. O executie trebuia efectuata exemplar sau, dupa caz, trebuia sa scurteze chinurile ori sa prelungeasca agonia unui condamnat. Fie ca era vorba de tragere pe roata, de decapitare, spanzurare, tragere in teapa, dezmembrare, eviscerare, ardere pe rug, fierbere sau alte metode de ucidere, calaul trebuia sa fie un profesionist. Nu odata s-a intamplat ca in cazul unei executii stangace, calaul sa fie apostrofat de multime si sa i se ceara inlocuirea, fapt cu serioase repercursiuni asupra veniturilor acestuia si chiar asupra viitorului sau ca practicant al executiilor publice.

Nu trebuie sa lasi niciodata timp de gandire condamnatului la pedeapsa prin decapitare. Daca faci acest lucru, el va incepe sa isi miste capul si se va crea o intreaga harababura. Lama va trece prin maxilarul sau si atunci va trebui sa folosesti un cutit de macelar pentru a termina treaba. Trebuie, insa, sa fii atent. Un calau nepriceput isi poate pierde degetele sau chiar mana sub lama ghilotinei”, declara pentru BBC, in urma cu mai putin de sase ani, Fernand Meyssonnier.

Ar fi o greseala, totusi, sa credem ca doar in Europa pedeapsa cu moartea ajunsese la un asemenea grad de rafinament. De fapt, o simpla privire aruncata asupra civilizatiilor asiatice ar fi putut sa-i faca pe calaii europeni sa para niste simpli inocenti. Daca in tarile cu o religie predominant islamica se aplicau legile Coranului, asa cum se intampla si astazi in unele state musulmane, in China si India executiile publice mergeau pana aproape de perfectiune, daca putem folosi un astfel de epitet.

Astfel, in tara in care se inventau, printre altele, hartia, praful de pusca, abacul, artificiile, busola sau umbrela, apareau, inca din secolul IX, adevarate scoli destinate calailor. In fond, una dintre cele mai populare metode de executie, folosita din Antichitate si pana la instaurarea regimului comunist, era cea denumita „pedeapsa celor 1000 de taieturi”. In timpul unei asemenea executii, condamnatul era supus unui supliciu greu de imaginat, calaul taindu-i sistematic mici bucati de tesut muscular. Tinea doar de profesionalismul executantului ca o pedeapsa de acest gen sa dureze cat mai mult timp cu putinta, inainte ca victima sa isi piarda cunostinta. Doar cei mai priceputi dintre calai puteau executa cele 1000 de taieturi cerute de public, iar o atare performanta era cu atat mai apreciata de multime.

In schimb, in India, calaii erau selectati din randul ingrijitorilor de elefanti si doar cei mai eficienti dresori castigau dreptul de a executa condamnatii. De altfel, dezmembrarea unui condamnat cu ajutorul elefantului, sau zdrobirea acestuia cu ajutorul acelorasi uriase pachiderme era privita ca o nobila arta. Este usor de imaginat ca dresarea unui elefant care sa dezmembreze o victima umana fara a-i atinge un organ vital, era o meserie extrem de grea dar si de bine platita. Conform cerintelor vremii, elefantul ar fi trebuit sa imobilizeze victima cu talpa, fara a o ucide, dar suficient de puternic pentru a o putea dezmembra cu trompa. Abia dupa ce toate membrele nefericitului condamnat ar fi fost smulse, animalul ii putea zbrobi pieptul sau capul, incheindu-i agonia.

Calaii in tarile romanesti

Aplicarea pedepsei cu moartea in tarile romanesti a cunoscut, intr-o prima etapa, aceeasi evolutie ca si lumea occidentala. Diferenta dintre cele doua perceptii asupra executiilor este data de faptul ca romanii nu au pus niciodata accent pe rafinamentul acestora. In fapt, singurul element de originalitate este dat de Vlad Tepes, cel care desi a preluat tragerea in teapa de la popoarele germanice si din Imperiul Otoman, a dus aceasta forma de pedeapsa capitala la nivelul unor executii in masa.

Un aspect interesant este dat insa de faptul ca, exceptand cateva cazuri extrem de rare, membrii populatiei autohtone romanesti nu faceau parte din randul calailor. Cel mai des, autoritatile apelau la membri din comunitatile albaneza, tiganeasca, saseasca sau, pur si simplu, la slujbasii domesti. De fapt, originile cuvantului „calau” vin din termenul tiganesc „kalo”-negru. In Moldova, spre exemplu, calaul, cunoscut si sub numele de „gade” in cazul celor care spanzurau, si "gealat", pentru cei care trebuiau sa execute decapitari, era selectat din randul condamnatilor eliberati sau a recidivistilor. Ultimul calau semnalat in istoria Moldovei a fost Gavrila Buzatu, cel care era nevoit sa traiasca in temnita de la Iasi si care si-a pierdut functia odata cu incetarea ultimelor executii si batai in anul 1863.

In schimb, in Tara Romaneasca, situatia este total diferita. Astfel, in timpul domniei lui Alexandru Ghica (1834 – 1842), lipsa unui calau oficial dusese la o situatie cel putin neobisnuita. Poate cel mai elocvent exemplu este chiar o scrisoare a domnitorului adresata, in 1838, capitanului St.Stoica: „Eu nu tin minte mai inainte daca a avut tara noastra un gade in post platit dinadins. De la reforma incoace s-a tocmit si postul acesta (ca un semn de civilizatie). Leafa acestui slujbas este de 500 de lei pe luna ca a unui sef de masa. Trei ani a fost postul vacant si nu se gasea nimeni sa-l poata primi, nimeni, domnul meu, nici din sapatori, nici din hamali, nici chiar din talharii sloboziti, nimeni n-a vrut sa ia 500 de lei pe luna si se multumea cu ceea ce ii da munca lui cu ziua. In sfarsit, s-a gasit unul si acesta n-a fost roman ci albanez. S-a pus dupa oranduiala in slujba si n-a sezut decat cateva luni…”.

Cronicile vremii mai amintesc faptul ca un calau nu avea voie sa intre in biserica si nu era primit in nicio casa. Afurisit de oameni si de preoti, acesta era nevoit sa traiasca sub paza strasnica a domnitorului, de cele mai multe ori intr-o camera din temnita, de teama multimii care l-ar fi putut linsa.

In Bucuresti, executiile prin decapitare aveau loc in curtea palatului domnesc, in timp ce pedepsele prin spanzurare se executau in apropierea Oborului. Un alt loc de executie mai putin cunoscut il constituia o locatie de pe actuala strada Ilioara. Aici, la fel ca la Obor, erau duse la indeplinire pedepsele prin spanzurare.

In ceea ce priveste costumatia calailor, ca o incheiere, trebuie mentionat faptul ca nu s-a acordat nicicand o mare atentie a modului in care acestia trebuia sa fie imbracati. Poate ca o exceptie o constituie cazul calailor spanioli, cei care purtau o uniforma speciala: vesta bruna, centura galbena si o palarie pe care era brodat un cap de mort. De altfel, se stie ca in Moldova, ultimul calau, Gavrila Buzatu, avea ca semn distinctiv o caciula de oaie neagra cu acelasi insemn, capul de mort. In schimb, gadele albanez din Tara Romaneasca alegea sa isi poarte costumul national si iataganul specific acelor vremuri.

Alte articole pe aceeasi tema:

Top 10: Cele mai ingenioase dispozitive de tortura

Camera ororilor

ONU opreste calaul

Top 10 - atrocitati savarsite in numele religiei