Este Universul nostru programat ca un joc video?

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Faptul că Universul ar fi o simulare ar putea explica de ce există o limită de viteză.

Neil deGrasse Tyson este cunoscut pentru rolul său în popularizarea științei, dar și pentru podcastul său StarTalk, în care intră în dialog cu diferiți invitați pentru a explica diferite concepte științifice într-un mod accesibil publicului larg.

Într-un episod recent, acesta a explicat „ipoteza simulării”, ideea că am putea fi ființe virtuale care trăiesc într-o simulare computerizată. Dacă acesta este cazul, simularea ar crea cel mai probabil percepții ale realității la cerere, mai degrabă decât să simuleze toată realitatea tot timpul, fiind astfel asemănătoare cu un joc video optimizat pentru a reda doar părțile vizibile unui jucător, notează Live Science.

„Poate de aceea nu putem călători mai repede decât viteza luminii, deoarece dacă am putea, am putea ajunge la o altă galaxie”, a spus Chuck Nice, gazdă a emisiunii, determinându-l pe Tyson să adauge faptul că nu putem exclude posibilitatea ca un „programator” să fi stabilit această limită.

Comedie sau preocupare științifică validă?

Astfel de conversații pot părea de domeniul comediei,dar de când Nick Bostrom de la Universitatea din Oxford a scris o lucrare științifică despre argumentul simulării în 2003, filosofii, fizicienii și informaticienii se confruntă cu ideea că realitatea noastră este un simulacru. Unii au încercat să identifice modalități prin care putem discerne dacă suntem ființe simulate. Alții au încercat să calculeze șansa ca noi să fim entități virtuale.

Acum, o nouă analiză arată că șansele pe care le avem să trăim în realitatea de bază, adică o existență care nu este simulată, sunt aproape egale. Dar studiul demonstrează, de asemenea, că, dacă oamenii ar dezvolta vreodată abilitatea de a simula ființe conștiente, șansele s-ar înclina în mod covârșitor în favoarea noastră, fiind, la rândul nostru, locuitorii virtuali în computerul altcuiva.

În 2003, Bostrom și-a imaginat o civilizație avansată din punct de vedere tehnologic, care posedă o putere de calcul imensă și are nevoie de o fracțiune din această putere pentru a simula noi realități cu ființe conștiente în ele. Având în vedere acest scenariu, argumentul său a prezentat că cel puțin o propunere din următoarea trilemă trebuie să fie adevărată:

1. 1. O aproape întotdeauna dispar înainte de a ajunge la stadiul în care pot produce simulări ale realității.
2. 2. Chiar dacă oamenii ajung în acel stadiu, este puțin probabil să fie interesați să-și simuleze propriul trecut ancestral.
3. 3. Probabilitatea că trăim într-o simulare este aproape de unu.

Ce șanse avem să trăim într-o realitate simulată?

Pentru a înțelege mai bine argumentele ipotezei simulării propuse de Bostrom, dr. David Kipping, de la Universitatea Columbia, a decis să recurgă la raționamentul bayesian. Acest tip de analiză folosește teorema lui Bayes, numită după Thomas Bayes, un statistician englez din secolul al XVIII-lea, care permite calcularea șanselor de a se întâmpla ceva (denumită probabilitatea „posterioară”) făcând mai întâi presupuneri despre lucrul analizat (atribuindu-i o probabilitate „anterioară”).

Kipping a început prin transformarea trilemei într-o dilemă. El a combinat primele două enunțuri într-o singură afirmație, deoarece în ambele cazuri, rezultatul final este că nu există simulări. Astfel, dilema pune o ipoteză fizică, nu există simulări, față de ipoteza simulării, există o realitate de bază și una simulată.

În această situație, fiecare ipoteză primește o probabilitate anterioară de 50%, asemănătoare șanselor de a câștiga la o aruncare a monedei. Următoarea etapă a analizei a impus includerea realităților care pot genera alte realități și realitățile, care nu pot simula realitățile produse de „locuitorii” simulărilor, nulipare. Dacă ipoteza ar fi adevărată, atunci probabilitatea că am trăi într-un univers nulipar ar fi ușor de calculat: ar fi 100%. Kipping a arătat apoi că, chiar și în ipoteza simulării, majoritatea realităților simulate ar fi nulipare. Asta pentru că, pe măsură ce simulările generează mai multe simulări, resursele de calcul disponibile pentru fiecare generație ulterioară se diminuează până la punctul în care marea majoritate a realităților vor fi acelea care nu au puterea de calcul necesară pentru a simula realitățile noi care sunt capabile să găzduiască ființe conștiente.

Introduceți toate acestea opțiuni într-o formulă bayesiană putem afla că probabilitatea posterioară de a trăi în realitatea de bază este aproape aceeași cu probabilitatea posterioară că suntem într-o simulare. Trebuie făcută precizarea cu șansele de a trăi într-o realitate de bază sunt puțin mai mari, dar greu de cuantificat în prezent.

Citește și:

Filosof: Ar trebui să nu mai căutăm răspunsul la întrebarea dacă Universul nostru este o simulare

Profesor reputat de la Universitatea Oxford: Omenirea este doar o simulare avansată organizată de extratereştri

Un fizician susține că întregul Univers este, de fapt, o rețea neurală

Ieşirea din ”matrix”, o nouă religie?! Un hacker celebru susţine că trăim într-o simulare din care vrea să scape