Unde era paradisul schiorilor în România interbelică?

În perioada interbelică, în România, schiatul, atât ca sport, cât și ca activitate recreațională, s-a dezvoltat enorm de mult. Atunci s-au pus bazele Federației Române de Schi, iar românii au devenit tot mai atrași de acest sport. Inclusiv numeroși membri ai Familiei Regale din România practicau schiatul. Regele Carol al II-lea, fiul său, Mihai, pe atunci Mare Voievod de Alba Iulia, dar și principesa Ileana și prințul Nicolai erau îndrăgostiți de acest sport. O zonă pentru schiat era „vânată” în mod deosebit datorită frumuseții peisajului, Bâlea.

Revistele din perioada interbelică nu ezitau să acorde sfaturi despre cum trebuie practicat schiatul și mai ales unde.

• Jami Gertz, cea mai bogată actriță de la Hollywood. „Mă aflu într-un moment al vieții mele…
• Cum a revoluționat Eddie Van Halen muzica rock? Unul dintre cei mai mari chitariști din istorie

Sinaia era și atunci, este și acum, un loc extrem de căutat de iubitorii schiului. Dar mai erau și alte locuri frecventate de schiori, precum Poiana Brașov, Predeal, Păltiniș, Vatra Dornei.

Nu erau puțini nici cei care doreau să schieze în locuri mai izolate, de o frumusețe aparte, dar în care se ajungea extrem de dificil. Revista „Realitatea Ilustrată”, în numărul 465, din decembrie 1935, publică un foto-reportaj despre cum se desfășura schiatul în zona Bâlea, pe atunci o zonă extrem de izolată.

Cu trenul până la Cârța și cu sania trasă de cai până la Cârțișoara

Pentru a ajunge atunci în acea zonă, reporterul revistei „Realitatea Ilustrată” a mers cu trenul până la Cârța, iar de acolo, până la Cârțișoara, s-a deplasat cu o sanie trasă de cai, apoi și-a continuat drumul pe jos.

„Trenul de Sibiu nu te duce decât până la Cârța, iar în sătulețul cu numele atât de comic te așteaptă omul de încredere al societății sportive din Carpați. O sanie trasă de doi armăsari puternici străbate minunatul drum prin valea Oltului, până la ultima casă din Cârțișoara, – care bineînțeles că e căsuța pădurarului – de unde începe urcușul, spre munții Bâlea.

De aici începe împărăția brazilor și drumul duce printr-o pădure nesfârșită, unde copacii sunt acoperiți din belșug cu nea, iar serpentinele îngropate într-o zăpadă moale şi adâncă. Numai semnele albe și roșii de pe copaci ne arată calea spre înălțimi, din fericire, societatea schiorilor îngrijește ca aceste semne să fie mereu împrospătate și vopsite cu ulei.

Din când în când dăm peste urme de lupi, care dovedesc existența acestei fiare pe acele meleaguri. Iarna aspră gonește lupii – ca în fiecare an de altfel spre sat-, și pădurarul, pe lângă casa căruia am trecut, ne-a și arătat, mândru de isprava lui, blana unei lupoaice de doi metri lungime, pe care o ucisese în ajun”, consemna reporterul revistei „Realitatea Ilustrată”.

„Frumusețea peisagiului este de nespus”

Efortul de a ajunge la casa de adăpost de pe Bâlea era mare. Cinci ore de mers printr-o zăpada înaltă până la genunchi, dar acest efort este răsplătit din plin de frumusețea peisajului din zonă.

„După un drum greu de cinci ore prin pulberea de zăpadă, înaltă până la genunchi, se ivește în sfârșit casa de adăpost de pe Bâlea. Vederea ei ne bucură, dar oboseala este atât de mare, încât pentru cei din urmă o sută de pași trebuie să adunăm toată puterea și voința spre a rezista ispitei de-a ne culca în zăpadă. Totuşi această oboseală ne este plătită a doua zi dimineața, la răsăritul soarelui. Întâi se aprinde Piscul Căprioarei şi soarele se ridică ca o făclie, de pe albastrul imaculat al cerului.

Încetul cu încetul par să se aprindă și celelalte vârfuri și deodată se revarsă o ploaie de aur, pe toată valea din fața casei de adăpost, iar zăpada sclipește ca diamantul. Frumusețea peisagiului este de nespus și desigur că uităm ca prin farmec orice oboseală. Toată lumea iese pe verandă.

Oamenii devin mai gălăgioși și se pornește o defilare de tunici de sport și pulovere multi-colore, ba o făptură, dreaptă ca o lumânare, cu un strigăt de bucurie a și pornit la vale, unde desigur că va ateriza cu o tumbă. Îl urmează alții cu mai mult noroc și zăpada imaculata până mai adineauri este răvășită de urmele schiurilor.

Această distracție nu poate dura însă decât de la 11 la 2 după amiază. La această oră mulți fac bai de soare sau gimnastică, în bătaia caldă a razelor de pe înălțime”.

„În jurul focului la cântece de chitară”

După ce soarele apunea, toată lumea se aduna în cabană și începea cealaltă parte a distracției. Adunați în jurul focului, care trosnea în vatră, începeau să răsune cântece de chitară, însoțite de dansuri și multă veselie.

Toată distracția se termina însă la ora 10 seara, deoarece turiștii trebuiau să se odihnească pentru a fi apți de o nouă zi de schi.

„Casa de adăpost de pe Bâlea este la o înălțime de peste 1400 metri. Razele ultra-violete își fac efectul şi poți vedea multe trupuri și fețe înroșite de efectul lor. Din nenorocire, acest paradis nu durează, acum, în toiul iernii, decât câteva ceasuri, căci soarele începe să apună și umbre lungi se întind peste vale: piscurile s-au stins parcă și cei care până mai adineauri alunecau pe schiuri se adună în casa de adăpost. Aci începe o viață veselă în jurul vetrii.

Răsună cântece de chitară și glasuri calde. Afară, întunericul se lasă tot mai adânc, dar în sufrageria comună veselia nu se potolește. Timpul trece cu jocuri, cântece și dans, astfel încât apropierea nopții abia se observă. Însă, la 10 noaptea, casa de adăpost trebuie să fie cufundată în liniște, conform regulilor sportive, pe care turiștii le respectă cu sfințenie, căci fiecare trebuie să-și rezerve puterile pentru frumoasa dimineață ce va urma, fără îndoială”.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Sfaturi de frumusețe pentru femeile din 1939. „Nu vă faceți genele țepene

Cum se îmbrăcau femeile în 1939 pentru a merge la schiat?

Schimbările climatice pun în pericol pârtiile de schi din toată lumea

Stațiunile de schi din Europa sunt amenințate de iernile blânde de pe continent