Uneltiri politice din alte vremuri. Cum era înscăunat un șef de partid înainte de Primul Război Mondial

Scena politică din România de dinaintea Primului Război Mondial a fost dominată de două mari partide, cel Conservator și Partidul Liberal. Nu de puține ori, luptele politice pentru accederea la guvernare degenerau în adevărate crize politice. Dar, și în interiorul lor, cele două partide erau măcinate de numeroase dispute. Printr-o luptă internă profundă a trecut și Partidul Conservator, la începutul anului 1914, după demisia din fruntea partidului și a guvernului a lui Titu Maiorescu.

La sfârșitul anului 1913, Titu Maiorescu, măcinat de boala gravă de care suferea soția sa, demisionează atât din funcția de prim-ministru, cât și din cea de președinte al Partidului Conservator.

• Legendele uitate care au modelat miturile arturiene: Iosif din Arimateea și primii Vânători ai Graalului
• Un bazin roman monumental, ascuns timp de 2.000 de ani, a fost dezgropat lângă Roma

Conducerea partidului a fost preluată de un comitet compus din trei lideri marcanți ai formațiunii politice: Alexandru Marghiloman, Nicolae (Nicu) Filipescu și Iancu Lahovari.

„Acesta din urmă (Iancu Lahovari, n.r.), mai mult cu numele și ca să împace pe ceilalți doi, în cazul că s-ar certa, ceea ce nu era exclus deloc. Maiorescu a fost șef atât de șters, încât plecarea lui din fruntea partidului nici n-a fost observată. Dar cu `triumviratul` a mers și mai prost, după cum s-a adeverit chiar din primele săptămâni”, nota Constantin Argetoianu, și el un influent membru al Partidului Conservator la acel moment.

Marghiloman apelează la influența lui Argetoianu

Conducerea Partidului Conservator nu a prea funcționat în acest „triumvirat”. Pe de o parte, Alexandru Marghiloman și Nicu Filipescu râvneau să se înscăuneze șefi peste conservatori, iar Iancu Lahovari era orice, numai nu un bun mediator între cei doi.

„În fine, într-o bună zi, Marghiloman a luat taurul de coarne și l-a luat prin mâinile mele. (…) Eram singuri și, pe drum, Marghiloman mi-a lămurit că partidul nu mai putea merge fără o unitate de conducere (o știam) și că era hotărât să ceară pentru dânsul șefia. Nu putea, sau în tot cazul nu vrea să o facă, fără asentimentul lui Filipescu și adăuga că singurul om care putea obține consimțământul lui Filipescu eram eu. M-a rugat, prin urmare, să mă pun în mișcare, și să obțin cât de repede acest consimțământ.

Cunoșteam sentimentele lui Filipescu, dar soarta partidului și a întregii noastre acțiuni politice fiind în joc, deși surprins, nu m-am dat înapoi, și am făgăduit lui Marghiloman că voi încerca”, își aducea aminte Argetoianu.

O prietenie marcantă

Constantin Argetoianu era bun prieten cu Nicu Filipescu, de aceea a și apelat Marghiloman la el. Argetoianu i-a explicat lui Filipescu că șefia partidului era o chestiune mai mult birocratică, ce nu se prea potrivea pentru un om de acțiune. Marea problemă a lui Filipescu față de Marghiloman era lipsa de încredere în acesta.

„Am început prin a-l convinge că șefia însemna bucătărie, că nu făcea de el să-și piardă timpul cu daraverile organizațiilor, că dânsul era înainte de toate om de acțiune, menit să se pună în fruntea batalioanelor noastre de atac, și că acțiunea nu-i lăsa destulă liniște de spirit ca să împace caprele cu verzele din provincie.

Pentru asemenea activitate gospodărească era cum nu se putea mai nimerit Marghiloman, cu suplețea și cu tactul lui… Filipescu m-a ascultat în liniște, a recunoscut că partidul avea nevoie de un șef, că Marghiloman avea calități, dar.., nu avea încredere în el!”, a ținut să precizeze Argetoianu.

„Vrei să pierdem odată cu partidul și partida?”

Într-un final, la insistențele lui Argetoianu, Filipescu a promis că se va gândi serios la argumentele prezentate, dar apoi s-a consultat cu cei apropiați care l-au convins să nu cedeze șefia partidului în fața lui Marghiloman.

Au urmat alte săptămâni în care Argetoianu a dus zi de zi o muncă de lămurire cu Filipescu: „`Vrei să pierdem odată cu partidul și partida?` – au fost cuvintele care au avut în cele din urmă darul să-l convingă. (…) Ca să fiu mai sigur de dânsul, am sfârșit prin a-i cere să proclame dânsul pe Marghiloman șef, arătându-i că rolul de a face șefi era mult mai glorios decât acela de a fi șef. (…) Când m-am dus la Marghiloman să-i comunic acest ultim rezultat, nu i-a venit să mă creadă, și m-a strâns în brațe cu recunoștință”, consemna Constantin Argetoianu.

Înscăunarea lui Marghiloman

În ziua de 4 iunie 1914, Comitetul Executiv al Partidului Conservator a fost reunit pentru alegerea lui Alexandru Marghiloman ca șef al partidului. Numai că, chiar în acea dimineață, Nicu Filipescu se răzgândise spre surpriza lui Argetoianu

„Când am sosit în acea dimineață la Filipescu, l-am găsit deambulând în cabinetul său de lucru, ca un leu în cușcă, bufnind și răbufnind… `Dragă, iartă-mă, dar nu se poate! M-am gândit toată noaptea. (…) Faceți-l șef, dar nu-l proclam eu! Nici nu vin la ședință ! Nu mă opun, dar îmi spăl mâinile!` Îl lucraseră intrigantul de Grigoraș și trepădușii din jurul lui! Mi-a venit rău…

Din prudență, venisem la Filipescu înainte de ora 9, ca să-l feresc de influențe nefaste. Din acest punct de vedere sosisem prea târziu, dar am avut totuși un ceas înaintea mea ca să-l întorc, sau cel puțin să încerc să-l întorc. A fost greu și n-am reușit decât pe jumătate. N-a mai fost chip să-l aduc să proclame el pe Marghiloman, dar l-am convins să însărcineze pe Mişu Deşliu, omul lui, să facă gestul, iar el, Nicu Filipescu, să fie de față și să spună după alegere câteva cuvinte. Am stat cu Filipescu până s-a îmbrăcat, m-am dus eu el la club și acolo am pus pe Marghiloman în curent cu schimbarea de program… Și astfel, Marghiloman a fost proclamat șef de Mișu Deșliu, în aplauzele Comitetului, cu aprobarea lui Nicu Filipescu (…)”.

Constantin Argetoianu a susținut că instalarea lui Marghiloman ca șef al Partidului Conservator a fost opera sa, iar Marghiloman i-a fost recunoscător toată viața sa. Totuși, Partidul Conservator avea să se scindeze în următorul an.

„Fără mine e probabil că partidul s-ar fi rupt încă din 1914, cum s-a rupt în 1915. În 1915 s-a rupt cel puțin pe o chestiune de principiu, în 1914 s-ar fi rupt pe o chestiune personală și ar fi fost urât”, susținea Argetoianu.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Ospețele cu care Alexandru Marghiloman își răsfăța musafirii

„Cea mai zdrobitoare condamnare a lui Marghiloman”. Documentul distrus de Regele Ferdinand

Cine a fost politicianul care „nu citea niciodată, dar avea darul să prindă din aer tot ce se vorbea despre lucrurile scrise”

Ion Luca Caragiale, criticat aspru la debutul pieselor sale de teatru. Cine l-a sprijinit?