Teatrul cruzimii. Viziunea radicală a lui Antonin Artaud și undele sale de șoc permanente

În 2022, o producție teatrală imersivă din Londra a ținut prima pagină a ziarelor atunci când spectatorii au leșinat, au vomitat sau au fugit din sală în mijlocul spectacolului. Intitulată Écorchés („Jupuiți de vii”), piesa a bombardat spectatorii cu lumini stroboscopice, peisaje sonore zguduitoare de oase și actori care le-au șoptit secrete la câțiva centimetri de față. Unii au numit-o „insuportabilă”, iar alții… genială.

În 1938, dramaturgul, poetul, actorul și teoreticianul francez Antonin Artaud a publicat Teatrul și dublul său, o colecție de eseuri care respingea realismul bazat pe dialog. Artaud, fost suprarealist și pacient al unui spital psihiatric, susținea că teatrul a devenit un „teatru al cuvintelor”, lipsit de putere primordială. Soluția sa? Un „teatru al cruzimii” (nu violență literală, ci brutalitate emoțională și senzorială) conceput pentru a șoca publicul și a-l determina să se confrunte cu adevăruri reprimate.

Ideile lui Artaud au apărut din agonia personală. Dependent de opiu, internat pentru schizofrenie și supus terapiei cu electroșocuri, el considera că societatea este amorțită în fața suferinței. Manifestul său cerea teatrului „să ne trezească. Nervii și inima”. S-a inspirat din ritualurile de dans balinez, din metaforele ciumei și din corporalitatea brută a filmelor mute, principiile cheie ale teatrului lui Artaud fiind supraîncărcarea senzorială, înlocuirea dialogului scenarizat cu țipete, cântece și muzică cacofonică – Artaud spunea că muzica este ca un strigăt care taie respirația, fiind necesară pentru a distruge iluzia de comfort. Muzica cacofonică (combinații disonante, ritmuri haotice, instrumente distorsionate) devenind coloana sonoră a Teatrului Cruzimii, un mijloc de a provoca anxietate fizică și de a dezlănțui subconștientul.

Altfel, în Teatrul Cruzimii erau încurajate gesturile exagerate, actorii aveau voie să târască spectatorii pe scenă ori să le șoptească amenințări. Se jucau spectacole fără intrigă care imită ceremoniile religioase ori exorcizările, forțând publicul să se confrunte cu temeri, dorințe și tabuuri sociale reprimate.

Singura încercare a lui Artaud de a-și pune în scenă teoria a fost un dezastru. Adaptarea sa a Cenci de Shelley, o poveste violentă despre incest și patricid, prezenta efecte sonore stridente și actori care se zvârcoleau în agonie. Criticii au desființat-o, iar publicul a plecat. Cu toate acestea, temele sale de abuz sistemic și catharsis au influențat ulterior regizori avangardiști precum Pasolini.

Marat/Sade al lui Peter Brook (1964) a fost primul mare succes inspirat de Artaud. Piesa îi prezintă pe deținuții unui azil reconstituind Revoluția franceză. Publicul a fost prins între țipetele actorilor și zăngănitul lanțurilor, oglindind viziunea lui Artaud despre teatru ca o „ciumă” care infectează sufletul.

Adaptări moderne: Cruzimea în secolul XXI

Piesa Punchdrunk’s Sleep No More (care se joacă din 2011și până în prezent), inspirată de Macbeth, permite publicului să se plimbe printr-un decor de 100 de camere în timp ce actori mascați interpretează scene stranii, fără cuvinte.

The Jungle (2017), o piesă despre tabăra de refugiați din Calais, îi obligă pe spectatori să stea la mese comune, împărțind pâinea cu actori care portretizează migranți strămutați.

Digital Cruelty: I Am Sitting in a Room (2020), un spectacol online realizat de Annie Dorsen, a folosit inteligența artificială pentru a genera bucle de dialog nesfârșite și tulburătoare.

Deși acest gen de show, pentru unii artă, pentru alții ceva absurd, își are publicul său, criticii susțin că metodele lui Artaud riscă să retraumatizeze publicul. În 2018, o producție braziliană care simula un schimb de focuri într-o școală a fost oprită în urma protestelor. Alții sunt de părere că disconfortul este necesar pentru a declanșa schimbarea – o dezbatere care face ecou propriilor lupte ale lui Artaud cu cenzura.

„Toate sentimentele adevărate sunt în realitate insuportabile”. Antonin Artaud.

Artaud a murit singur, la 4 martie 1948, fără niciun ban și considerat un nebun. Cu toate acestea, strigătul său – „Gata cu capodoperele! Ardeți textele!” – încă mai răsună, ca un mesaj că cea mai mare putere a artei constă în capacitatea sa de a distruge complacerea.

Surse:

https://www.britannica.com/topic/Theatre-of-Cruelty

https://www.britannica.com/biography/Antonin-Artaud

https://www.jstor.org/stable/1124955

Vă mai recomandăm să citiți și:

O cronologie a artei corporale extreme. Atunci când artiștii se împușcă, se ard și se taie

Egon Schiele, artistul pornografic. În interiorul schițelor din închisoare, al iubirii interzise și al moștenirii unui prodigiu condamnat

Savitsky, muzeul ascuns care l-a păcălit pe Stalin. Cum a salvat un sovietic 90.000 de opere de artă

Ion Luca Caragiale, criticat aspru la debutul pieselor sale de teatru. Cine l-a sprijinit?