Vioara care a sfidat Auschwitz. Cum a salvat-o muzica pe Anita Lasker-Wallfisch

La umbra morții din Auschwitz, locul unde nu existau speranță, optimism ori soare, se auzea, când și când, o muzică ale cărei suntete se luau la trântă cu teroarea și frica oamenilor închiși acolo. Erau acordurile unei orchestre de femei. Iar printre membrii acesteia se afla și Anita Lasker-Wallfisch, o violoncelistă evreică adolescentă al cărei talent a devenit colacul ei de salvare în lagărul de exterminare nazist. Decenii mai târziu, interviul său din 1996 acordat BBC a dezvăluit nu numai ororile pe care le-a îndurat, ci și puterea extraordinară a muzicii de a sfida disperarea.

Anita Lasker s-a născut în 1925 într-o familie de evrei cultivați din Breslau, Germania (acum Wrocław, Polonia). Părinții ei, ambii avocați, i-au insuflat dragostea pentru muzică, înscriind-o la lecții de violoncel la vârsta de 12 ani. În 1933, însă, au apărut legile antievreiești ale regimului nazist care le-au distrus cu totul lumea. Copiii evrei au fost exmatriculați din școli, sinagogile au fost incendiate, iar familii precum familia Lasker au fost deposedate de drepturile lor.

• Ce este fenomenul „manosphere” și de ce politicienii britanici cer măsuri ferme pentru protejarea bărbaților?
• Astăzi se împlinesc 140 de ani de la naşterea unuia dintre cei mai mari pictori ai…

În 1942, părinții Anitei au fost deportați spre moarte. Anita și sora ei, Renate, au fost trimise într-un lagăr de muncă, unde sortau prada nazistă de la evreii uciși. Sfidătoare, surorile au falsificat documente pentru a scăpa – un act care a dus la arestarea lor. În decembrie 1943, au fost înghesuite într-un vagon de vite cu destinația Auschwitz.

La sosire, Anita s-a confruntat cu selecția doctorului Josef Mengele. Condamnată la moarte, fata a fost cruțată doar atunci când un prizonier i-a șoptit: „Spune că ești muzician!” Ceea ce a și făcut. Anita a mințit, susținând că știe să cânte la pian. Șiretlicul a funcționat: a fost repartizată la Mädchenorchester von Auschwitz (Orchestra de fete de la Auschwitz), condusă de dirijoarea Alma Rosé, nepoata compozitorului Gustav Mahler.

Orchestra, înființată în 1943, a fost un instrument de propagandă nazistă. Prizonierele cântau marșuri pentru a „întâmpina” noii sosiți, pentru a liniști ofițerii SS și pentru a masca țipetele din camerele de gazare. Pentru Anita, era vorba de supraviețuire. Primind un violoncel „salvat” din bunurile evreilor uciși, tânăra a exersat în barăcile înghețate.

„Cântam pentru viețile noastre”, declarase ea mai târziu pentru BBC. „Fiecare notă era o rebeliune”.

Membrii orchestrei erau înfometați, bătuți și obligați să cânte pentru distracția gărzilor SS. Alma Rosé, deși severă, i-a protejat de o soartă mai rea. Însă când aceasta a murit brusc în 1944 (probabil din cauza unei intoxicații alimentare), protecția fragilă a grupului s-a șubrezit și mai mult.

Anita își amintește absurdul: să cânte Schubert în timp ce fumul ieșea din crematorii. „Puteai mirosi carnea arsă…și totuși trebuia să cântăm melodii vesele. Era suprarealist, grotesc”.

În ciuda acestui fapt, muzica a devenit armură psihologică. „În momentul în care am cântat, nu am mai fost în Auschwitz”, a spus ea. „Eram în altă parte… liberă”.

În ianuarie 1945, pe măsură ce forțele sovietice se apropiau, Auschwitz a fost evacuat. Anita și Renate au îndurat un marș al morții până la Bergen-Belsen, un lagăr plin de tifos și foamete, până când trupele britanice au eliberat lagărul în aprilie 1945.

Din cei 1.100 de prizonieri din orchestra Auschwitz, mai puțin de 50 au supraviețuit.

După război, Anita Lasker și-a refăcut viața în Marea Britanie, căsătorindu-se cu pianistul Peter Wallfisch și intrând în Orchestra de Cameră Engleză. Timp de decenii, ea și-a îngropat trecutul. „Nu am vrut să fiu o supraviețuitoare profesionistă”, a recunoscut ea. Dar în anii 1990, negaționismul Holocaustului a obligat-o să vorbească.

Interviul ei din 1996 acordat BBC a avut răsunet. „Făceam parte din mașinărie…dar eram și ființe umane care refuzam să fim distruse”. Memoriile sale, Inherit the Truth (1996), au devenit o resursă esențială pentru istorici, o poveste despre curajul individual, despre manipularea perversă a culturii de către naziști – folosirea muzicii pentru a masca genocidul – dar și despre puterea subversivă a artei. Cercetătorii notează că orchestra de la Auschwitz, deși constrânsă, a creat momente efemere de umanitate. Muzica a fost atât o armă, cât și un refugiu.

Copiii Anitei, Raphael Wallfisch (un violoncelist renumit) și Maya Jacobs-Wallfisch (psihanalist), îi continuă moștenirea. Raphael interpretează adesea lucrări interzise de naziști, declarând, „fiecare notă este o victorie”.

Timp de zeci de ani, scrie BBC.com, Anita Lasker a jurat că nu va mai pune niciodată piciorul pe pământ german, temându-se că orice persoană de o anumită vârstă ar fi putut fi „chiar persoana care mi-a ucis părinții”. Dar odată cu trecerea timpului, și-a îndulcit poziția, astfel că în 2018 a fost invitată la Berlin pentru a se adresa politicienilor din Bundestag, parlamentul german. „După cum vedeți, mi-am încălcat jurământul – acum mulți, mulți ani – și nu regret nimic. Este destul de simplu: ura este otravă și, în cele din urmă, te otrăvești singur.”

Sursa:

https://www.bbc.com/culture/article/20250123-how-music-saved-the-life-of-teenage-jewish-cellist-in-auschwitz

Vă mai recomandăm să citiți și:

Cum a salvat muzica viața unei violonceliste adolescente de la Auschwitz

Witold Pilecki, spionul polonez de la Auschwitz

Lagărul Auschwitz și „soluția finală a problemei evreiești în Europa”

Josef Mengele, doctorul nazist și „Îngerul Morții” de la Auschwitz care nu a fost niciodată prins