Iubirea regăsită: cum poți vindeca relația cu mama, potrivit psihologiei

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Există experiențe ale copilăriei care rămân cu noi toată viața. Unele sunt pline de tandrețe și siguranță, dar altele sunt fragile, tensionate sau marcate de momente pe care nu le-am înțeles atunci, dar le-am simțit profund.

Multe dintre relațiile cu mamele noastre sunt, de fapt, rezultatul unor istorii emoționale transmise din generație în generație. O mamă care a crescut în lipsuri, într-un climat de critică permanentă, violență sau neglijență afectivă poate purta propria traumă ca pe o umbră, iar această umbră se răsfrânge inevitabil asupra copiilor.

Psihologii explică faptul că trauma netratată are un mecanism simplu, dar devastator: tinde să se repete. În literatura de specialitate, dr. Jonice Webb vorbește despre „rana invizibilă”, referindu-se la copilăria în care emoțiile nu sunt văzute sau validate – o atmosferă care lasă în urmă sentimentul că nu ești suficient sau că dragostea trebuie câștigată. La rândul ei, cercetătoarea în domeniul atașamentului Mary Ainsworth a arătat că reacțiile imprevizibile sau reci ale unei mame pot genera tipare de atașament anxios sau dezorganizat – modele pe care le purtăm adesea în viața adultă.

A înțelege aceste lucruri nu înseamnă a le scuza. Înseamnă a privi lucid o istorie emoțională care, de multe ori, începe înainte de nașterea noastră. Iar această înțelegere matură devine primul pas spre vindecare.

Reconstrucția unei relații cu mama, sau reconstrucția interioară a felului în care o percepem, începe întotdeauna prin recunoaștere. Recunoașterea durerii, fără învinovățire compulsivă și fără minimalizare. Este momentul în care spui: „Da, ce am trăit m-a rănit. Și merit să înțeleg asta.” Psihoterapeuții consideră această etapă fundamentul oricărui proces de vindecare, pentru că e pentru prima dată când pui adevărul tău înaintea mecanismelor de apărare.

Apoi, începi să separi povestea ei de povestea ta. Treptat descoperi că mama ta a trăit la rândul ei în lipsă, sub presiunea traumelor, a obligațiilor sau a fricii. Mulți terapeuți de familie spun că acesta este punctul în care apare o nouă formă de compasiune: nu o compasiune infantilă, ci una lucidă, matură. Realizezi că nu ești responsabil pentru rănile ei, dar poți înțelege cum au afectat-o și transformat-o. Iar această distanțare sănătoasă nu micșorează durerea, dar o așază într-un context, iar contextul eliberează.

Dacă relația permite, dialogul poate deveni o punte, nu neapărat una perfectă, dar o cale prin care cele două povești se pot apropia. Mulți psihologi recomandă scrisul ca formă de eliberare: o scrisoare pe care nu trebuie să o trimiți, dar care clarifică în tine ce ai trăit, ce ai simțit și ce ți-a lipsit, și uneori, abia prin cuvintele puse pe hârtie devii capabil să îți vezi propria copilărie cu obiectivitate și blândețe.

Este important de înțeles că vindecarea nu este un proces solitar. Cercetările lui Bruce D. Perry arată că relațiile stabile și sigure din viața adultă pot repara în mod real conexiunile neuronale afectate de traumă în copilărie. A vorbi cu un terapeut, cu un prieten empatic sau într-un grup de suport poate aduce exact acel tip de validare emoțională care lipsea cândva. Pe măsură ce înțelegi tot acest proces, poți începe să redefinești relația cu mama ta. Pentru unii oameni, asta înseamnă apropiere, chiar dacă ne referim la un început timid. Totuși, el este real. Pentru alții, înseamnă limite ferme, poate chiar distanță. Dar ambele variante sunt forme de vindecare, atât timp cât nu sunt construite pe resentiment, ci pe luciditate și protecție de sine. În psihologie, asta se numește reparenting interior, procesul prin care înveți să-ți oferi singur siguranța, grija și blândețea care ți-au lipsit.

Pe măsură ce mergi pe acest drum, se schimbă și felul în care simți. Nu mai e vorba de acea iubire încărcată de teamă, de dorința de a fi văzut cu orice preț. În locul ei apare o afecțiune calmă, matură, o relație în care tu rămâi întreg și în care o privești pe mama ta ca pe un om cu istoria lui, cu rănile și limitele lui. Iubirea aceasta nu vindecă tot, dar te așază pe tine la locul tău: în prezent, nu în trecut. Și de aici poate începe ceva nou. La capătul acestui drum, iubirea pentru mama ta capătă un sens mai simplu și mai adevărat: înțelegi că nu a fost inamicul tău, ci un om care ți-a dat viață și a făcut cât a putut cu resursele lui. Recunoști rănile, dar și lumina pe care a avut-o. Și, din această privire matură, poate să apară un fel de liniște, o relație care nu rescrie trecutul, dar permite prezentului să fie mai blând. Iar blândețea aceasta e cel mai mare dar pe care ți-l poți oferi, ție și ei.

Surse:

https://mindsplain.com/wp-content/uploads/2021/01/Ainsworth-Patterns-of-Attachment.pdf

https://www.childtrauma.org/

https://www.theguardian.com/lifeandstyle/2020/mar/21/mother-dearest-20-ways-to-love-your-mum

Vă mai recomandăm să citiți și:

De ce copiii imită agresivitatea? Experimentul lui Albert Bandura care a schimbat psihologia

Psihologii dezvăluie culorile folosite cel mai des de oamenii dificili

Foarte puțini oameni știu cum să-și restabilească echilibrul interior. Ce ne sfătuiesc psihologii?

Sănătatea psihologică: Reziliența chiar te poate face mai sănătos?