Oamenii de știință au rezolvat un mister vechi de 60 de ani despre valurile magnetice bizare de deasupra Lunii

Creșteri magnetice ciudate deasupra Lunii au nedumerit cercetătorii timp de ani de zile, iar un nou model indică o interacțiune neașteptată a plasmei drept vinovat.

Este bine cunoscut faptul că Luna nu are o magnetosferă puternică. Fără acest strat protector, vântul solar bombardează direct suprafața, smulge material și încarcă electric praful fin și periculos care o acoperă. Totuși, de aproximativ 60 de ani, oamenii de știință au observat creșteri scurte ale intensității magnetice în anumite regiuni, unele atingând niveluri de până la 10 ori mai mari decât fundalul obișnuit al Lunii.

• De ce se numește „partea îndepărtată” a Lunii și nu „partea întunecată”?
• Un virus din fructele de mare a trecut la oameni și provoacă o boală cronică

Aceste evenimente, cunoscute sub numele de amplificări magnetice externe lunare (LEME), au rămas neexplicate de la descoperirea lor. Cercetătorii s-au chinuit să înțeleagă atât originea lor, cât și modul în care acestea se extind suficient de mult deasupra suprafeței pentru a fi detectate de sondele spațiale.

Un nou studiu publicat în The Astrophysical Journal Letters de către Shu-Hua Lai și colegii săi de la Universitatea Națională Centrală din Taiwan propune că aceste semnale sunt produse de o formă necunoscută anterior a instabilității Kelvin-Helmholtz (KHI).

Această instabilitate poate fi văzută uneori pe Pământ sub forma unor tipare de nori ondulați, ca niște valuri. Ea apare atunci când două fluide (sau, în spațiu, două fluxuri de plasmă) trec unul pe lângă celălalt cu viteze diferite, creând o forfecare care determină formarea valurilor.

O interacțiune neașteptată a plasmei

În cazul LEME, oamenii de știință știau că vântul solar se izbește de „minimagnetosferele” create de anomaliile magnetice locale din regolitul lunar. Însă se credea că instabilitatea KHI ar fi localizată doar la granița unde cele două se întâlnesc, scrie SciTechDaily.

Acest lucru nu putea explica de ce sondele detectau câmpuri magnetice la sute de kilometri deasupra suprafeței.

Dr. Shu-Hua și colegii săi au realizat că, pentru a explica aceste fenomene, se foloseau forme matematice simplificate. În schimb, ei au utilizat o ramură neliniară a aceluiași fenomen pentru a modela interacțiunea mai fidel cu realitatea.

Pentru a-și demonstra ideea, echipa a apelat la simulări. Au creat trei scenarii reprezentând viteze diferite ale vântului solar. Cele două cazuri cu viteze mai mari au rezultat într-un regim KHI dominat de șoc, care a produs unde de șoc magnetice ce se propagă rapid în sus, potrivindu-se cu datele colectate de sondele spațiale de-a lungul anilor.

Indicii și despre Marte

Surprinzător, chiar și la viteze mici ale vântului solar, valurile rezultate din vârtejurile de lângă suprafață se propagă tot în sus, creând unde secundare la altitudini mult mai mari. Cel mai important, datele simulării s-au potrivit cu observațiile reale colectate de misiunea Lunar Prospector în 1998.

Acest lucru a demonstrat că modelarea matematică mai avansată a putut elucida un mister de decenii.

Acest mecanism nu este specific doar Lunii. Cercetătorii notează că același fenomen se produce probabil și pe Marte. Observațiile recente ale misiunii MAVEN au confirmat deja că instabilitatea KHI se poate dezvolta în mediul plasmatic marțian, unde există numeroase anomalii ale scoarței analoge celor de pe Lună. Astfel, noul model ar putea oferi indicii despre mediul spațial al multor altor corpuri cerești slab magnetizate din sistemul solar.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Ce dotări are Orion, nava spațială care transportă echipajul Artemis 2 spre Lună?

Probleme pentru echipajul Artemis 2 în drum spre Lună! Ce a transmis NASA?

Oamenii de știință au cultivat cu succes o legumă foarte populară în praf de pe Lună

În urmă cu 13 ani, cel mai mare meteorit observat vreodată lovea Luna