În 2006, cercetătorul japonez Shinya Yamanaka a demonstrat ceva considerat mult timp imposibil: o celulă matură putea fi readusă într-o stare asemănătoare celei embrionare și putea dobândi din nou capacitatea de a se transforma în mai multe tipuri de celule.
Descoperirea a schimbat medicina regenerativă și i-a adus lui Yamanaka Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 2012, împărțit cu biologul britanic John Gurdon.
La douăzeci de ani de la primul experiment, Japonia a acordat aprobări condiționate primelor terapii realizate din celule stem pluripotente induse, cunoscute drept celule iPS. Una este destinată bolii Parkinson, iar cealaltă unor forme severe de insuficiență cardiacă.
Succesul nu înseamnă că oamenii de știință au găsit un tratament împotriva îmbătrânirii. Arată însă că o celulă matură nu este blocată definitiv în starea în care se află. În anumite condiții, identitatea și o parte dintre caracteristicile sale biologice pot fi schimbate.
Celulele corpului pornesc de la același material genetic, dar ajung să îndeplinească funcții foarte diferite. O celulă a pielii, una nervoasă și una musculară folosesc combinații diferite de gene și își păstrează identitatea prin mecanisme epigenetice.
Aceste mecanisme pot fi comparate cu un sistem de instrucțiuni care stabilește ce gene rămân active și care sunt trecute în repaus. Multă vreme, biologii au considerat că specializarea unei celule mature este, în mare parte, ireversibilă.
Yamanaka și cercetătorul Kazutoshi Takahashi au identificat patru factori de transcripție capabili să rescrie acest program: Oct3/4, Sox2, Klf4 și c-Myc. Introducerea lor în celule adulte de șoarece a produs celule pluripotente, adică unele capabile să genereze numeroase tipuri de țesut.
În 2007, echipa lui Yamanaka a obținut celule iPS și din celule umane.
Cei patru factori au devenit cunoscuți drept „factorii Yamanaka”. Descoperirea a permis obținerea unor celule cu proprietăți asemănătoare celulelor stem embrionare fără folosirea directă a embrionilor.
Celulele iPS pot fi multiplicate în laborator și apoi transformate, prin proceduri controlate, în neuroni, celule cardiace, celule ale retinei sau alte tipuri necesare cercetării.
Ele sunt folosite pentru studierea bolilor și testarea unor medicamente. Cercetătorii pot preleva celule de la un pacient, le pot reprograma și pot crea în laborator celule care poartă particularitățile genetice ale acelei persoane.
Tehnologia oferă și posibilitatea înlocuirii unor celule distruse de boală. În loc să încerce numai să încetinească deteriorarea unui țesut, medicina regenerativă urmărește să introducă celule noi, capabile să preia o parte dintre funcțiile pierdute.
Transformarea unei descoperiri de laborator într-un tratament sigur a necesitat însă două decenii de cercetare. Celulele trebuie produse în condiții controlate, orientate către tipul corect de țesut și verificate pentru a nu continua să se multiplice necontrolat.
La 6 martie 2026, Ministerul japonez al Sănătății a acordat aprobări condiționate și limitate în timp pentru două produse medicale realizate din celule iPS.
Amchepry, dezvoltat pentru pacienții cu boala Parkinson, conține celule precursoare care pot deveni neuroni producători de dopamină. Pierderea progresivă a acestor neuroni contribuie la apariția tremorului, rigidității și dificultăților de mișcare caracteristice bolii.
Celulele sunt transplantate în creier, cu scopul de a înlocui o parte dintre neuronii pierduți și de a reface producția de dopamină.
ReHeart este destinat anumitor pacienți cu insuficiență cardiacă severă. Produsul folosește foi alcătuite din celule musculare cardiace derivate din celule iPS, care sunt aplicate pe suprafața inimii.
Aprobările reprezintă un moment istoric, dar nu echivalează cu o confirmare definitivă a eficacității. Studiile inițiale au inclus puțini pacienți și nu au avut grupuri de control. Producătorii trebuie să adune date suplimentare despre beneficii și reacții adverse pentru a obține aprobări complete.
Unii cercetători au avertizat că trecerea la utilizarea comercială ar putea fi prematură, tocmai din cauza numărului redus de participanți studiați.
Cele două terapii nu au fost concepute pentru a face corpul mai tânăr. Celulele sunt reprogramate în laborator, transformate într-un anumit tip de țesut și apoi transplantate pentru tratarea unei boli.
Cercetarea privind îmbătrânirea urmărește o strategie diferită și mult mai dificilă: reprogramarea parțială a celulelor aflate deja în organism.
Reprogramarea completă șterge identitatea unei celule. O celulă a pielii încetează să se mai comporte ca o celulă a pielii și revine într-o stare pluripotentă. Dacă un asemenea proces ar avea loc necontrolat în corp, ar putea distruge funcționarea țesuturilor și ar putea provoca tumori.
Oamenii de știință încearcă, prin urmare, să activeze factorii Yamanaka numai pentru o perioadă scurtă. Scopul este eliminarea unor modificări asociate îmbătrânirii fără ca celula să uite ce rol are.
Pe măsură ce celulele îmbătrânesc, programul lor epigenetic suferă schimbări. Unele gene nu mai sunt activate în momentul potrivit, iar altele funcționează atunci când ar trebui să rămână inactive.
Reprogramarea parțială încearcă să corecteze o parte dintre aceste modificări. Procesul este oprit înainte ca celula să revină complet la starea pluripotentă.
În experimente realizate pe celule umane cultivate în laborator și pe animale, această abordare a modificat unii indicatori ai vârstei epigenetice și a îmbunătățit regenerarea anumitor țesuturi.
În unele studii pe șoareci, reprogramarea parțială a produs efecte asupra pielii, rinichilor, mușchilor sau nervului optic. Rezultatele au variat însă în funcție de țesut, vârsta animalelor, durata activării și metoda prin care factorii au fost introduși.
O îmbunătățire a unui indicator molecular nu înseamnă automat că întregul organism a devenit mai tânăr sau că va trăi mai mult.
Factorii Yamanaka controlează gene implicate în dezvoltare și multiplicare celulară. Unul dintre ei, c-Myc, este cunoscut și pentru rolul său în apariția anumitor forme de cancer.
Dacă reprogramarea este prea intensă sau durează prea mult, celulele își pot pierde identitatea și pot forma teratoame, tumori alcătuite din mai multe tipuri de țesut.
Există și riscul ca celulele din același organ să reacționeze diferit la tratament. Unele pot fi reprogramate prea puțin, altele prea mult, iar distribuirea precisă a factorilor în țesut rămâne dificilă.
Cercetătorii încearcă să reducă pericolul prin eliminarea unor factori, controlarea duratei de activare și administrarea locală, numai în organul vizat.
În prezent, nu există un tratament aprobat care să folosească factorii Yamanaka pentru întinerirea întregului organism uman. Nu s-a demonstrat că reprogramarea parțială poate prelungi în siguranță viața oamenilor.
Expresia „întinerirea celulelor” descrie anumite modificări observate în laborator, nu întoarcerea unei persoane la o vârstă biologică anterioară.
Este posibil ca primele utilizări medicale să nu urmărească longevitatea, ci repararea unui singur țesut afectat de boală: retina, nervul optic, pielea sau mușchiul cardiac. O intervenție locală este mai ușor de controlat decât reprogramarea simultană a miliarde de celule din întregul corp.
Yamanaka însuși vorbește prudent despre această direcție. Consideră că potențialul este mare, dar avertizează că nu știm încă dacă celulele reprogramate sunt complet echivalente, ca funcționare și siguranță, cu cele dezvoltate în mod natural.
Descoperirea sa a arătat că destinul unei celule poate fi rescris. Întrebarea dacă același proces poate încetini îmbătrânirea oamenilor rămâne însă deschisă.
Yamanaka a început ca medic ortoped, dar a renunțat la chirurgie după ce a constatat că era mai atras de cercetarea mecanismelor bolilor.
Doar patru factori genetici au fost necesari în experimentul din 2006 pentru ca celulele adulte de șoarece să revină într-o stare pluripotentă.
Celulele iPS pot fi transformate în celule cardiace care încep să pulseze spontan atunci când sunt cultivate în condiții adecvate în laborator.
Primele produse medicale realizate din celule iPS au primit aprobare condiționată în Japonia exact la 20 de ani după publicarea descoperirii inițiale.
Reprogramarea completă și reprogramarea parțială nu sunt același lucru: prima șterge identitatea celulei, în timp ce a doua încearcă să-i reducă unele semne ale îmbătrânirii fără să-i schimbe funcția.
Surse:
https://time.com/collection/longevity-leaders/2026/shinya-yamanaka/
https://www.nature.com/articles/d41586-026-00585-x
https://www.cell.com/cell/fulltext/S0092-8674(06)00976-7
Un simplu tratament intravenos antrenează celulele imunitare pentru a combate bolile autoimune
Un supliment obișnuit pentru sală ar putea ajuta celulele care luptă împotriva cancerului
Un comutator crucial al metabolismului grăsimilor a fost identificat în celulele umane
O singură celulă stem a produs peste 14 milioane de celule distrugătoare de cancer