Cercetătorii au descoperit fosila care rescrie istoria amfibienilor

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Cercetătorii au descoperit fosila care rescrie istoria amfibienilor. În prezent, niciun amfibian nu trăiește în ocean, deoarece pielea permeabilă a acestor animale, esențială pentru schimbul de gaze și apă, nu poate tolera salinitatea ridicată. Totuși, descoperirea a două fosile vechi de aproximativ 237 de milioane de ani, în China, sugerează că o specie străveche de amfibieni s-ar fi adaptat complet la viața marină.

Cercetătorii au descoperit fosila care rescrie istoria amfibienilor. Noua specie, denumită Gerrothorax maritimus, a fost descrisă de către o echipă de cercetători coordonată de geologul Lipin Diao.

Studiul a fost publicat în revista Nature Ecology & Evolution.

Două fosile au fost descoperite de agricultori locali în comitatul Guanling, într-o formațiune geologică aparținându-i Triasicului târziu, situată în cadrul siturilor fosilifere din provincia Guizhou.

În urmă cu aproximativ 237 de milioane de ani, această regiune era complet acoperită de ape marine. Prin urmare, cercetătorii consideră că Gerrothorax maritimus trăia într-un ecosistem oceanic, alături de ihtiozauri, crinoide și țestoase.

„Până acum, am studiat în principal reptilele marine și peștii descoperiți în această regiune, însă acum avem și un amfibian, un reprezentant extrem de neobișnuit al acestui grup”, a explicat paleontologul Ryosuke Motani, de la Universitatea California Davis (SUA), unul dintre autorii studiului.

Ce caracteristici dezvăluie fosila care rescrie istoria amfibienilor?

Ambele exemplare au fost descoperite la peste 30 de kilometri de cele mai apropiate insule care ar fi putut exista în acea perioadă. Această distanță sugerează că animalele ar fi putut să își petreacă întreaga viață în apă, fără să ajungă vreodată pe uscat.

Spre deosebire de amfibienii actuali, Gerrothorax avea un corp turtit, masiv, acoperit cu plăci osoase dure, care s-au conservat foarte bine în fosile.

Cercetătorii nu știu dacă toți amfibienii primitivi aveau pielea permeabilă, asemenea speciilor moderne. Totuși, armura osoasă a lui Gerrothorax ar fi limitat absorbția apei prin piele, ceea ce înseamnă că animalul ar fi trebuit să obțină apa necesară organismului prin înghițire și absorbție la nivelul tractului digestiv.

Oamenii de știință au analizat și posibilitatea ca animalele să fi murit pe uscat, iar corpurile lor să fi fost transportate ulterior în larg. Această explicație pare însă puțin probabilă, deoarece ambele schelete sunt aproape complete, inclusiv la nivelul membrelor și degetelor.

Potrivit cercetătorilor, transportarea unor cadavre pe o distanță de peste 30 de kilometri ar fi dus, cel mai probabil, la desprinderea unor părți ale corpului. Membrele sunt printre primele structuri care se desprind de scheletul unui vertebrat mort aflat în apă.

„Aceste animale și-au păstrat inclusiv degetele, ceea ce sugerează că au murit probabil în apropierea locului în care trăiau”, a explicat Motani, citat de ScienceAlert.

Raportul izotopilor confirmă că acești amfibieni trăiau exclusiv în apă

Dovezi suplimentare au fost obținute prin analizarea izotopilor de stronțiu din oasele fosilizate. Stronțiul este un element prezent în mediul natural, care se acumulează în țesutul osos al animalelor.

Raportul dintre izotopii stronțiu-87 și stronțiu-86 diferă în funcție de caracteristicile geologice ale regiunilor continentale, însă prezintă valori relativ uniforme în apa oceanelor.

Analizele au arătat că raportul izotopic din oasele fosilelor îi corespundea apei marine din Triasic, nu rocilor în care au fost descoperite acestea. Rezultatul sugerează că animalele au crescut consumând apă de mare.

Cel mai bine conservat exemplar măsoară cel puțin 73,7 centimetri lungime, deși lipsesc câteva vertebre din coadă.

Potrivit lui Motani, masa corporală a animalului ar fi putut fi comparabilă cu cea a unei salamandre uriașe, însă forma corpului era considerabil diferită. În timp ce salamandrele uriașe au corpuri alungite, Gerrothorax era mult mai robust și mai turtit.

Această conformație, împreună cu membrele slab dezvoltate și armura osoasă grea, ar fi făcut deplasarea pe uscat extrem de dificilă.

Descoperirea sugerează că, în urmă cu sute de milioane de ani, cel puțin unele linii evolutive de amfibieni ar fi putut dezvolta adaptări care le permiteau să trăiască permanent în mediul marin, în ciuda limitărilor fiziologice caracteristice reprezentanților actuali ai acestui grup.

Vă recomandăm să citiți și:

O rudă a omului surprinzător de înaltă, descoperită în fosile vechi de 1,4 milioane de ani

Motivul pentru care picioarele oamenilor moderni sunt mult mai delicate decât cele ale neanderthalienilor

Cum au folosit aborigenii arta rupestră ca formă de rezistență în fața colonizării?

Amazonul ar fi putut susține milioane de oameni în urmă cu 2.000 de ani. Ce au descoperit cercetătorii sub pădure