Wildlife photographer of the year

De cativa ani incoace, Muzeul de Istorie Naturala din Marea Britanie ne reaminteste constant de sensul Povestii pe care a descoperit-o Walt Whitman. O face organizand, in fiecare primavara, competitia Wildlife Photographer of the Year, la care sunt invitati sa participe fotografi profesionisti si amatori din toate colturile lumii. Daca aveti o imagine cel putin la fel de emotionanta precum cele pe care le-ati putut admira in spatiul acestei rubrici, accesati pentru detalii www.nhm.ac.uk/wildphoto.

O parte dintre fotografiile premiate la concursul din 2005, reproduse aici, ne dezvaluie in primul rand scene fabuloase si stranii, din care fiinta umana a fost exclusa sau a iesit de bunavoie. Armonia acestei Lumi Naturale (asa-zis salbatice) se alcatuieste prin respectarea cu necesitate a unor legi stravechi, pe temelia carora s-a plamadit si s-a dezvoltat creatia, dar de care fiinta umana nu mai da seama in totalitate.

• Amfipode gigantice și stranii populează până la 59% din fundul mărilor
• Ce se întâmplă cu creierul tău atunci când vezi o pasăre în natură?

Ramanem cu rasuflarea taiata, nostalgici, melancolici sau doar visatori de fiecare data cand avem ocazia sa surprindem fragmente-manifest ale acestei Lumi. Spectacolul ei nu ne este interzis, dar noi nu mai facem parte din el. Sa fie acesta pretul pe care il platim ratiunii? Greu de spus.

Astazi, daca din diverse motive un individ se comporta asemenea unui animal, isi atrage de indata oprobriul societatii: este aratat cu degetul, sanctionat aspru sau chiar eliminat din comunitate. Cu certitudine, "salbaticul bland si candid" pe care il visa filosoful francez Jean-Jacques Rousseau in urma cu mai bine de doua veacuri nu mai este o optiune viabila pentru secolul XXI, dar problema ramane deschisa.

Cu toate ca vorbim – poate – doar de un nivel simbolic, Edenul este, fundamental, o gradina cu plante si cu animale, nu un mediu artificial, nu un buncar de beton si otel in care, cei mai multi dintre noi, ne ducem vietile astazi

Din intreaga selectie de fotografii pe care am avut-o la dispozitie cand am conceput acest material, singura in care omul apare in conjunctie directa cu natura este cea intitulata Impuscatura din munti.

Aproape vulgara prin comparatie cu frumusetea vie a celorlalte, am ales totusi sa o publicam, in ciuda brutalitatii ei, siliti de evidenta ca artei fotografice nu-i este strain un anumit sadism (fapt care face ca, la majoritatea concursurilor, premiile sa se duca spre imaginile care prezinta orori – fie ele morti infioratoare sau dezastre cumplite).

Nu as vrea sa cred ca poza cu pricina a ajuns emblematica pentru specia noastra. Primul lucru care pare sa ne defineasca astazi in raport cu natura este capacitatea noastra de a o distruge, capacitate de care ne folosim adeseori, dupa cum raporteaza multe organizatii nonprofit.

Totusi, sunt convins ca acel vanator (la fel ca toti cei care vaneaza exclusiv din placere) nu are puterea de a auzi macar o soapta din Povestea firului de iarba in care se regaseste mersul stelelor. Iar in momentul in care vom ajunge toti ca el, spectacolul nu va mai avea nici un spectator, iar valoarea absolut inestimabila a piesei se va fi pierdut pentru totdeauna.