Ce este teocrația? Teocrația este o formă de guvernare în care autoritatea politică provine de la Dumnezeu sau de la o divinitate, iar conducătorii exercită puterea în calitate de autorități religioase. Suveranitatea, adică puterea supremă de guvernare, se bazează pe autoritatea divină, care îi oferă legitimitate regimului.
Ce este teocrația? Termenul provine din grecescul „theos” (zeu) și „kratos” (putere sau conducere). Istoricul evreu Iosephus Flavius l-a folosit pentru prima dată în secolul I, în lucrarea „Împotriva lui Apion”, pentru a descrie guvernarea Israelului antic conform legilor lui Moise.
Într-o teocrație, legile religioase pot deveni legi civile, iar clericii pot prelua direct conducerea politică, sistem cunoscut și sub numele de ecleziocrație. Totuși, existența unei religii oficiale nu transformă automat un stat în teocrație. Nici dreptul divin al regilor nu este suficient: un monarh care susține că domnește cu aprobarea lui Dumnezeu nu trebuie neapărat să se supună autorităților religioase.
Teocrația poate coexista cu alte forme de guvernare, precum monarhia absolută, în care puterea este concentrată în mâinile unui suveran. În schimb, un stat laic nu își întemeiază autoritatea pe religie, iar separarea dintre biserică și stat limitează legăturile instituționale dintre cele două, explică HowStuffWorks.
Iranul demonstrează că autoritatea teocratică poate coexista cu alegerile. Republica Islamică Iran are un președinte și un parlament aleși, dar aceștia funcționează sub supraveghere religioasă. Constituția stabilește că, în absența celui de-al 12-lea imam, conducerea îi revine unui jurist islamic calificat. Principiul se numește „velayat-e faqih”, adică tutela juristului islamic. Articolul 4 prevede că toate legile trebuie să respecte criteriile islamice.
Un Consiliu al Gardienilor, format din 12 membri, verifică dacă legislația respectă islamul și Constituția. Șase juriști islamici sunt numiți de liderul suprem, iar ceilalți șase sunt aleși de parlament dintre specialiștii juridici nominalizați de șeful sistemului judiciar. Astfel, autoritatea religioasă influențează direct procesul legislativ.
Vaticanul este o monarhie electivă teocratică. Papa conduce Biserica Catolică și este, totodată, suveranul statului, având puteri legislative, executive și judiciare depline. Sfântul Scaun, autoritatea centrală de conducere a Bisericii, este distinct din punct de vedere juridic de Statul Vatican. În trecut, papii conduceau și Statele Papale din Peninsula Italică, până la încorporarea definitivă a acestora în Regatul Italiei, în 1870.
Teocrația nu îi este specifică unei singure religii. În Tibet, guvernul Ganden Phodrang, înființat în 1642, a îmbinat autoritatea religioasă budistă cu puterea politică exercitată de Dalai Lama și regenți până în 1959. În Afganistan, talibanii guvernează pe baza propriei interpretări a Sharia, legea religioasă islamică.
Aceste sisteme diferă considerabil prin instituții și tradiții religioase. Totuși, ele ridică aceeași întrebare privind protejarea drepturilor individuale: cine apără persoanele care nu împărtășesc credința conducătorilor? Libertatea religioasă, în special pentru minorități, depinde de existența unor garanții aplicabile. Teocrația nu este sinonimă cu autoritarismul, însă conducătorii religioși lipsiți de control pot restrânge libertățile civile și drepturile omului. Un criteriu esențial este dacă cetățenii pot contesta autoritatea fără să fie pedepsiți.
Cum a ajuns solistul Iron Maiden pilot de Boeing 747
Astăzi se împlinesc 243 de ani de când omenirea a dezvoltat prima tehnologie de zbor din lume