Ne îngraşă antibioticele? Două cercetări recente oferă un răspuns surprinzător

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Alţi cercetători, însă, nu sunt de acord cu concluziile acestui studiu. „Noile date nu sunt convingătoare”, susţine Michael Blaut, microbiolog în cadrul Institutului German de Nutriţie Umană din Potsdam, Germania. De asemenea, David Relman, microbiolog la Universitatea Stanford, afirmă că studiul este „provocator”, susţinând însă că anumite date „sunt puţin vagi şi neclare”.

Miliarde de celule microbiene trăiesc în stomacul oamenilor şi al altor animale. Cercetările asupra acestor populaţii bacteriene imense, ce poartă numele de microbiom, se află abia la început, însă oamenii de ştiinţă ştiu deja că aceşti oaspeţi microbieni joacă un rol esenţial în metabolizarea nutrimentelor din dieta noastră.

Unii cercetători au suspectat că antibioticele în doze mici cu care sunt hrănite animalele de fermă pentru a se îngrăşa funcţionează prin alterarea microbiomului din stomac. Pentru a teste această ipoteză, o echipă condusă de microbiologul Martin Blaser de la Şcoala de Medicină a Universităţii New York a adăugat mai multe antibiotice în apa de băut a mai multor şoareci de laborator care fuseseră înţărcaţi. Medicamentele erau similare celor folosite de fermieri pentru a accelera îngrăşarea animalelor de fermă.

După 7 săptămâni, grupul de şoareci a căror apă de băut conţinea antibiotice prezentau mult mai multă grăsime decât şoarecii care beau apă obişnuită. „Acest lucru confirmă ceea ce fermierii susţin de 60 de ani, anume că antibioticele în doze mici ajută animalele să devină mai mari”, afirmă Blaser.

Dacă rezultatele studiului vor fi reproduse şi în experimentele pe alte animale, precum porcii, acestea ar putea avea implicaţii considerabile asupra sănătăţii publice, afirmă Oluf Pedersen, profesor de medicină genetică în cadrul Universităţii din Copenhaga.

Antibioticele nu au redus numărul total al microbilor din stomacul animalelor, însă le-a modificat compoziţia. O comparaţie ADN efectuată de cercetători a arătat că şoarecii care au fost trataţi cu antibiotice prezentau o proporţie mai mare de bacterii din grupul Firmicutes în comparaţie cu ceilalţi şoareci. Blaser susţine că aceste bacterii extrag mai multe calorii din alimente, livrându-le către organismul-gazdă. De aceea, rezultatele sunt relevante şi pentru oameni.

Un alt studiu la care Blaser a fost coautor a identificat o legătură între folosirea antibioticelor la vârste fragede şi obezitatea. Cercetătorii au studiat datele a mai mult de 11.000 de copii născuţi în Avon, Marea Britanie, în anul 1991 şi 1992. Cei care fuseseră trataţi cu antibiotice în primele 6 luni de viaţă aveau şanse mai mari să fie supraponderali la vârstele de 10, 20 sau 38 de luni. „Este o relaţie de asociere, nu neapărat una de cauzalitate. Dar dacă este luat în calcul şi studiul efectuat pe şoareci, mesajul devine unul convingător”, afirmă Leonardo Trasande, autor al studiului.

Blaser argumentează că acest studiu arată că folosirea antibioticelor în rândul copiilor are un cost subestimat. Deşi în anumite cazuri aceste medicamente sunt necesare, de multe ori antibioticele sunt folosite fără motiv.

Cu toate acestea, alţi cercetători susţin că dovezile nu sunt atât de clare. În cazul studiului efectuat pe oameni nu s-a observat nicio asociere între folosirea unui tratament cu antibiotice în primele 6 luni de viaţă şi greutatea înregistrată la vârsta de 7 ani, când au fost obţinutele ultimele date de la copii. De asemenea, David Relman afirmă că există numeroase motive pentru care experimentele efectuate pe şoareci nu pot fi extrapolate pentru a fi aplicate pe oameni. „Animalele au prezentat o cantitate mai mare de grăsime în corp, dar nu au câştigat în greutate, aşa cum se întâmplă în cazul animalelor de fermă. De asemenea, compoziţia microbiomului a fost măsurată doar la finalul experimentului, aşa că nu putem şti dacă schimbările observate în compoziţia sa sunt rezultatul, cauza sau nu au nicio legătură cu modificarea cantităţii de grăsime din corp”, a conchis Relman.

Sursa: ScienceNOW