Cine a inventat jurnalul personal? De la egipteanul care construia piramide la Marcus Aurelius, împăratul care își scria gândurile acum 2.000 de ani (P)

Astăzi, milioane de oameni își notează gândurile în agende, caiete sau aplicații de telefon. Dar cine a avut primul ideea de a ține un jurnal? Răspunsul ne duce în Egiptul Antic, în urmă cu aproximativ 4.600 de ani, când un supraveghetor al muncitorilor consemna activitățile zilnice legate de construirea Marii Piramide. Secole mai târziu, împăratul roman Marcus Aurelius avea să folosească scrisul într-un mod diferit: nu pentru a înregistra transporturi de materiale, ci pentru a-și examina propriile gânduri. Între cele două exemple se întinde o istorie fascinantă a felului în care oamenii au învățat să își consemneze viața.

Primul jurnal cunoscut are aproximativ 4.600 de ani și aparține unui egiptean

În anul 2013, arheologii care cercetau situl Wadi al-Jarf, de pe țărmul Mării Roșii, au descoperit fragmente de papirus care aveau să ofere informații extraordinare despre construirea Marii Piramide de la Giza. Documentele datau din timpul faraonului Khufu, cunoscut și sub numele de Keops, care a domnit în secolul al XXVI-lea î.Hr.

Acest jurnal administrativ este considerat unul dintre cele mai vechi exemple păstrate de înregistrări zilnice. Dar, spre deosebire de „Meditații”, lucrarea lui Marcus Aurelius inclusă în colecția „Cărți Fundamentale” a Editurii Litera, documentul egiptean nu urmărea examinarea vieții interioare. Descoperă „Meditații” și află cum avea să transforme un împărat roman scrisul într-un exercițiu de autocunoaștere!

Printre acestea se afla jurnalul unui funcționar numit Merer, responsabil de o echipă de muncitori implicați în transportul calcarului din carierele de la Tura către zona piramidei. Merer nota activitățile desfășurate în anumite zile, deplasările echipei și operațiunile de transport.

Merer nu descria sentimentele sale, relațiile personale sau frământările filosofice. Era preocupat de activitățile pe care trebuia să le supravegheze. Totuși, jurnalul său dovedește că obiceiul de a consemna sistematic evenimentele cotidiene este mult mai vechi decât literatura modernă.

Marcus Aurelius, împăratul care nu scria despre ce făcuse, ci despre ce trebuia să devină

Aproape 2.800 de ani după Merer, Marcus Aurelius conducea Imperiul Roman, una dintre cele mai puternice structuri politice ale Antichității. Împărat între anii 161 și 180 d.Hr., el a trăit într-o perioadă marcată de războaie, epidemii și dificultăți administrative.

În mijlocul acestor responsabilități, Marcus Aurelius își nota reflecțiile despre moarte, datorie, autocontrol, dreptate și comportamentul uman.

Însemnările sale, cunoscute astăzi sub titlul „Meditații”, sunt publicate de Editura Litera în colecția „Cărți Fundamentale”. Spre deosebire de jurnalul lui Merer, ele nu urmăresc să documenteze activitățile zilnice, ci să îi amintească autorului principiile după care dorea să trăiască. Citește „Meditații” și descoperă de ce unul dintre cei mai puternici oameni ai lumii antice simțea nevoia să își corecteze permanent propriile gânduri!

Cartea nu seamănă cu un jurnal modern. Nu prezintă o succesiune regulată de evenimente și nu oferă o cronologie completă a vieții împăratului. Este alcătuită din douăsprezece cărți, cu reflecții de lungimi diferite, scrise în limba greacă. Marcus Aurelius își amintește să fie răbdător, să nu se lase dominat de furie și să accepte lucrurile pe care nu le poate controla.

Nu știm dacă intenționa vreodată să publice aceste însemnări. Caracterul lor personal sugerează că erau destinate în primul rând propriei formări morale.

De ce își repetau stoicii aceleași idei? Jurnalul ca exercițiu pentru minte

Un cititor modern poate observa că Marcus Aurelius revine frecvent asupra acelorași teme. Moartea, trecerea timpului, inutilitatea faimei și necesitatea autocontrolului apar în numeroase pasaje. Repetițiile nu reprezintă neapărat o lipsă de originalitate. În tradiția stoică, reluarea principiilor morale era o modalitate de a le transforma în deprinderi.

Această perspectivă explică și interesul filosofului francez Michel Foucault pentru practicile antice de scriere personală. În eseul „Scrierea de sine”, publicat în 1983, Foucault a analizat folosirea caietelor de însemnări ca instrumente de formare morală.

În acest context, „Meditații”, volum inclus în colecția „Cărți Fundamentale” a Editurii Litera, poate fi citit ca mărturia unui om care folosea scrisul pentru a-și exersa caracterul. Descoperă cartea lui Marcus Aurelius și află cum o practică veche de aproape două milenii continuă să inspire reflecția personală!

Foucault a studiat și corespondența dintre Marcus Aurelius și profesorul său Fronto, în care viitorul împărat descria uneori detalii ale vieții cotidiene. Pentru filosofii antici, asemenea observații puteau contribui la examinarea propriei conduite.

Jurnalul devenea astfel mai mult decât un loc în care păstrai amintiri. Putea fi un instrument prin care încercai să te transformi.

O femeie de la curtea Japoniei a scris unul dintre cele mai fascinante jurnale ale lumii

În jurul anului 1000, în Japonia, scriitoarea Sei Shōnagon a realizat o operă cunoscută astăzi sub titlul „Cartea de căpătâi”. Autoarea era doamnă de companie la curtea împărătesei Teishi, în perioada Heian. Lucrarea cuprinde observații despre viața de la curte, întâmplări, impresii personale și liste de lucruri pe care autoarea le considera frumoase, neplăcute sau interesante.

Spre deosebire de reflecțiile predominant filosofice ale lui Marcus Aurelius, scrierea lui Sei Shōnagon surprinde cu umor și sensibilitate detalii ale lumii în care trăia. Nu este un jurnal zilnic în sens strict, ci o operă literară care combină experiența personală cu observația socială.

Exemplul său arată că scrisul despre propria viață a evoluat în forme foarte diferite, în funcție de epocă și cultură.

Samuel Pepys, omul care a transformat viața cotidiană într-o mărturie istorică

În secolul al XVII-lea, jurnalul personal a început să capete o formă mult mai apropiată de cea pe care o cunoaștem astăzi. Unul dintre cele mai cunoscute exemple este jurnalul englezului Samuel Pepys, redactat între 1660 și 1669.

Pepys era funcționar în administrația navală britanică și consemna evenimente politice, întâlniri, probleme personale și întâmplări din viața Londrei. În paginile sale apar inclusiv epidemia de ciumă din 1665 și Marele Incendiu al Londrei din 1666. Spre deosebire de Marcus Aurelius, care își concentra însemnările asupra principiilor morale, Pepys descria în detaliu evenimentele pe care le trăia.

Jurnalul său a devenit o sursă istorică de mare valoare tocmai pentru că surprinde viața de zi cu zi, cu observații despre politică, familie, bani și societate.

Totuși, Pepys nu a inventat jurnalul modern. Existau și înaintea lui numeroase tradiții de însemnări personale.

De la papirusul egiptean la jurnalul de pe telefon. De ce continuăm să scriem despre noi?

Astăzi, jurnalul personal poate lua forme foarte diferite. Unii oameni notează evenimentele zilei, alții își descriu emoțiile, iar alții folosesc scrisul pentru a-și organiza obiectivele sau pentru a reflecta asupra propriilor decizii. Psihologia contemporană studiază și efectele scrisului expresiv asupra stării emoționale, deși beneficiile diferă în funcție de persoană și de context.

Privită retrospectiv, istoria jurnalului arată că oamenii au folosit scrisul în scopuri foarte diferite.

Merer consemna transporturile de piatră necesare construirii unei piramide. Sei Shōnagon observa lumea sofisticată a curții imperiale japoneze. Samuel Pepys înregistra evenimentele unei capitale europene.

Marcus Aurelius făcea însă ceva aparte: încerca să transforme principiile filosofice în reguli după care să își conducă viața. Nu a inventat jurnalul personal și nici nu a fost primul om care și-a consemnat gândurile.

„Meditațiile” au devenit unul dintre cele mai cunoscute exemple ale unei practici care continuă să existe și astăzi, anume scrisul folosit pentru a înțelege cum vrem să trăim.