O carte pe zi: „Corrida”, de Dinu Săraru. O povestire care se citeşte dintr-un foc

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Ce vrea să demonstreze cu ea o spune la un moment dat un personaj: „M-am săturat, îi spusesem eu odată Domnului scriitor, să văd pe scenă atâţia aşa-zişi mari artişti care mimează jocul cu moartea printre replici de literatură fără altă putere de a te convinge în plus, dincolo de talentul scriitorului, cu devotamentul jocului scenic. M-am săturat, ziceam, să laud, pentru că am lăudat destul şi talentul cu care aceşti mari actori joacă, nu trăiesc, în scenele tragediilor literare, sfidarea morţii sau numai sfidarea întâlnirii cu o posibilă moarte. Aici, în arenă, nu poţi să joci întâlnirea cu moartea şi dispreţul faţă de moarte, scrie Mediafax.

Aici totul e adevărat, aici nu poţi să trişezi, aici nu poţi să minţi; aici, în arenă, plăteşti pe loc cu propria ta viaţă în secunda în care nu mai joci dispreţul faţă de moarte. El Juli, acest tânăr de abia treizeci şi unu de ani, îmi apare mie, după o viaţă de om de teatru şi după o viaţă de cronicar de spectacole de teatru, drept un mare artist, care în fiecare spectacol are curajul să fie pregătit să moară. Aici nu mai există cortina care cade peste trupul tău prăbuşit sub glonţul pe care personajul interpretat de el şi-l trage în tâmplă, şi după căderea cortinei să te ridici şi să te duci în culise unde eşti…”

Aşadar, e povestea unei corride şi povestea unor toreadori – unul fascinant, care provoacă şi sfidează moartea şi iese învingător, un altul cu experinţă enormă căruia îi reuşeşte totul ca la carte, dar nu inspiră nicio emoţie şi un al treilea care eşuează în ce îşi propune şi, pentru a depăşi ruşinea de a fi fost huiduit în arenă, îşi pune capăt vieţii. Subiect banal, scris şi rescris de nenumărate ori în literaturii lumii. Dar Dinu Săraru îi adaugă destinul scriitorului şi al apariţiei unei scrieri care seamănă cu o corridă. Şi mai ales Dinu Săraru îşi spunea povestea într-un stil inconfundabil, în care frazele trec unele într-altele, te duc dintr-o descreire în alta şi dintr-o idee în alta, învăluindu-te adormitor şi creând un halou inspirat de artă. Iată o mostră:

„Mii de oameni se caţără ca si când ar fi fugăriţi din spate de cineva pe scările cu trepte înalte, zeci de mii, femei cu pălării imense, colorate în toate chipurile pe care le pot lua vopselele dezlănţuite, cu ochelari de soare care le ascund jumătate din feţe, cu blugi strânşi elastic, pe picior, cu fuste înfoiate, şi copii mai gălăgioşi chiar şi decât sifletele, ca nişte păsări tinere săltând peste pervazurile de piatră, şi bărbaţi în toată puterea cuvântului, şi chiar matusalemici, chinuindu-se să se ajute unii pe alţii să salte de-a buşilea în această goană nebună peste gradene, şi tineri mânaţi de o vitalitate săl¬batică, si rătăciţi ai soartei ca si când ar fi ieşit din tomberoanele de gunoi, fericiţi să fi intrat în posesia unui bilet care e totuşi scump, foarte scump, şi în acele zece, cincisprezece minute care au mai rămas arena e şi spuzită toată de şapte mii de spectatori, veniţi toţi să-l vadă pe El Juli, copilul minune al luptelor cu taurii negri ca smoala, taurii de Camargue, regiunea mândră să fie altceva decât întreaga Provence şi care cultivă orez şi proclamă anual o Prinţesă a orezului si care trimite în arenă si celebrii cai albi, ca şi când ar fi fost ciopliţi în marmură, cei mai curajoşi din arenele sudului francez dinspre apus, unde se întinde mlăştinoasă Delta Ronului, vestită şi pentru vulpile ei roşii ca focul şi pentru dansul aerian al păsărilor ei de mare, cu picioarele lor înalte, de un galben aprins, cu care abia ating clipocirea mlaştinii casetată cu o precizie nemţească, cu dreptunghiurile culturilor de orez”.

Dinu Săraru – „Corrida”. Editura RAO.140 pag.