Vicente Lusitano, marele compozitor de culoare al secolului XVI șters din istorie

Vicente Lusitano (1520 – 1561) a fost un compozitor și teoretician muzical portughez din secolul al XVI-lea, poate unul dintre cei mai buni ai acelei perioade, autorul cărții de teorie muzicală Introdutione facilissima et novissima de canto ferma (1553).

Datele istorice nu vin cu dovezi scrise negru pe alb, dar speculațiile criticilor de muzică și ale biografilor par a sugera că Lusitano a fost pe nedrept ignorat de istorie timp de 300 de ani din cauza faptului că era de culoare (fusese născut dintr-un tată alb portughez și o mamă de culoare africană), amănunt care l-a costat eliminarea aproape în întregime din atenția sferei muzicale clasice, deși existența sa nu reprezenta o necunoscută printre muzicologi.

• Test de cultură generală. Cum rămâne aprinsă torța Olimpică?
• Ana Blandiana, la podcastul „Altceva cu Adrian Artene”: „Am învățat să citesc și am început să…

Lusitano s-a născut în jurul anului 1520, în Portugalia. Într-una dintre sursele biografice păstrate, Vicente este descris ca „pardo”, un termen comun în Portugalia acelor ani care s-ar traduce prin „rasă mixtă”.

Pardo. Compozitorul de „rasă mixtă”

Populația Portugaliei, în acea vreme, era constituită dintr-un număr semnificativ de oameni de origine africană și asta în urma comerțului intens cu sclavi.

Din păcate, nu doar că istoria a trecut peste el ca și cum nu ar fi existat, dar nu sunt nici multe informații despre viața sa. Însă, atât cât se știe, merită menționat.

Succesul de la Roma

Preot catolic hirotonit, a călătorit în Italia în 1551, în anturajul ambasadorului Portugaliei, acolo unde a devenit profesor de muzică, a publicat o colecție de motete – compoziții corale religioase, polifonice (în care se suprapun simultan mai multe melodii de sine stătătoare, astfel că fiecare voce își are melodia sa, uneori și un text propriu) și a reușit să își facă un nume, devenind foarte căutat. Undeva în jurul anului 1556, Lusitano s-a convertit la protestantism și s-a căsătorit înainte de a căuta refugiu în 1561 la curtea ducelui protestant Christoph de Württemberg, după care a dispărut în istorie.

Cu toate că realizările de care a avut parte în perioada în care a trăit la Roma sugerează că Lusitano devenise o figură respectată datorită muzicii sale, aceasta nu s-a răspândit în Europa din cauza faptului că nu a fost preluată și interpretată precum erau compozițiile unor contemporani ai săi. Deși era apreciat de anumiți muzicologi portughezi, oprea lui a eșuat în fața melomanilor de alte naționalități, astfel că muzica sa nu a reușit să epateze și să-și asigure un loc remarcabil în epoca lui.

Revitalizat în urmă cu doar câțiva ani

Recent, mai exact în timpul pandemiei, doi iubitori de muzică renascentistă l-au descoperit, separat, pe Vicente Lusitano, scoțându-i muzica la lumină și introducând-o în concertele și înregistrările lor. Rory McCleery – fondatorul ansamblului vocal britanic The Marian Consort  citise un articol despre Lusitano scris de teoreticianul muzical Garrett Schumann, de la Universitatea din Michigan, în VAN Magazine, stârnindu-i interesul. Aprofundând subiectul, McCleery a dat peste colecția de motete a compozitorului pe care a digitalizat-o și apoi a încărcat-o în mediul online.

Întotdeauna am avut tendința de a descoperi compozitori renascentişti care s-au pierdut în timp. Este interesant când îi găsești și le cunoști muzica. De fapt, muzica este creată pentru a fi împărtășită. (Rory McCleery)

Ceea ce McCleery a și făcut. A început să popularizeze muzica lui Lusitano introducând-o în diferite momente concertistice. Mai mult, grupul vocal Marian Consort a înregistrat un întreg album cu muzica lui Lusitano și a organizat un turneu în diferite galerii de artă și alte locații muzicale din Marea Britanie, potrivit BBC.

„Învățați acești compozitori”

Dar McCleery nu a fost singurul care s-a intersectat întâmplător cu Lusitano în 2020. În timpul protestelor Black Lives Matter, dirijorul, compozitorul și specialistul în muzică veche Joseph McHardy a văzut pe Twitter o poză cu cineva care ținea în mână o pancartă pe care erau reprezentați compozitori de culoare care au trăit de-a lungul timpului. Imaginea era completată de textul „învățați acești compozitori”. Printre ei se afla și Lusitano, despre care McHardy nu auzise niciodată. L-a căutat pe Google, a găsit, la rândul lui, articolul lui Schumann și, totodată, a aflat despre interesul pe care colegul său muzician McCleery îl avea pentru compozitorul neglijat de istoria muzicii clasice. Din acel moment, cei doi, McHardy și McCleery s-au ocupat împreună de mai multe proiecte care l-au implicat pe Lusitano.

A venit momentul lui Lusitano  – este în zeitgeist (în spiritul vremii). Și e fantastic, Pentru că muzica lui chiar merită să fie mai cunoscută. (Rory McCleery).

Ambii bărbați sunt hotărâți în a insista la crearea renașterii interesului pentru opera lui Lusitano și nu pentru că acesta a fost un compozitor de origine africană ci pentru că muzica lui, așa cum consideră, merită a fi înălțată.

Frumusețea muzicii lui Vicente Lusitano

„Este foarte dificil să alegi dintre piesele lui, pentru că toate sunt foarte bune!” (…) „polifonie renascentist de cel mai înalt nivel”. (…) „capodopere cu adevărat complexe”. (Joseph McHardy. Muzician. Compozitor și dirijor, unul dintre puținii care l-au scos pe Lusitano la lumină)

„Cred, cu cât muzica lui Lusitano va fi auzită mai des, cu atât mai mulți muzicieni vor fi interesați să o interpreteze. Este cu adevărat o muzică bună”. (Garrett Schumann, compozitor, teoretician muzical, Universitatea din Michigan)

Dintre compozițiile lui Lusitano, „Heu me domine” a primit cea mai mare atenție din partea muzicienilor și interpreților moderni, dar această lucrare nu este singurul exemplu al creativității sale remarcabile. Într-un eseu scris în 1962, muzicologul Robert Stevenson reproduce un pasaj din motetul lui Lusitano „Regina coeli” menționând și alte lucrări din colecția de motete compusă în 1551 de Lusitano care „prezintă combinații extrem de neobișnuit de accidentale”. În 2011, muzicologul Philippe Canguilhem scrie referitor la tratatul nepublicat de contrapunct al lui Lusitano, că „acest compozitor portughez este deosebit de tolerant cu disonanța”.

500 de ani de la nașterea lui Vicente Lusitao

După cum notează Canguilhem, aceste lucrări prezintă argumente de pionierat cu privire la canoane și interacțiunea productivă dintre compoziție, improvizația liberă și improvizația structurată. „Heu me domine” este una dintre cele două piese din compozițiile lui Lusitano pe care muzicologii secolului al XX-lea le-au transcris în scrieri moderne, până acum doi ani, „Heu me domine” fiind singura piesă a lui Lusitano care a fost înregistrată.

În 2020 s-au împlinit 500 de ani de la nașterea lui Vicente Lusitao. De obicei, instituțiile muzicale și media profită de momentele aniversare pentru a evidenția și celebra anumiți compozitori, dar până de curând atenția lor pentru istoria muzicii se pare că l-a ocolit aproape cu totul pe compozitorul portughez demonstrând un fapt îngrijorător. Cum anumite figuri importante ale istoriei pot aluneca prin fisurile mecanismelor de creare și perpetuare a istoriei, indiferent de domeniile la care se face referire.

Cum s-a pierdut în obscuritate?

În mod ironic, obscuritatea lui Lusitano își are originea în cel mai faimos episod al carierei sale. În 1551, în timp ce se afla la Roma, Lusitano a fost implicat într-o dispută cu rivalul și colegul său, compozitorul Nicola Vicentino (1511-ca.1576), venind cu un argument care a câștigat atât de multă atenție încât un tribunal de la Vatican s-a reunit pentru a da un verdict. Lusitano a câștigat, iar Vicentino a plătit o amendă, dar ani de zile după aceea, Vicentino a încercat intens să-i prejudicieze reputația lui Lusitano și să-i discrediteze ideile și opera. O sursă din secolul al XVII-lea, din Roma, atestă faptul că numele lui Lusitano a fost șters de pe copii ale introducerii tratatului său de contrapunct, bănuindu-se că acesta s-a confruntat și cu alte nedreptăți care au rămas, însă, nedocumentate.

Aceste evoluții și incidente din viața lui au condus probabil la decizia lui Vicente Lusitano de a se muta în Germania, undeva în anii 1553, acolo unde s-a convertit la protestantism, s-a căsătorit și și-a continuat cariera până la moartea sa. Vicentino a muncit din greu pentru a distorsiona și șterge realizările lui Lusitano, iar aceste eforturi au avut câștig de cauză doar din cauza faptului că alți reprezentanți ai muzicii au reprodus – poate din comoditate sau din ignoranță – în mod neverificat versiunea lui Vicentino a faptelor pe care el le evoca. Dacă vreuna dintre aceste evoluții este legată de părtinirea rasială este greu de demonstrat. Cu toate acestea, compozitorii cu identități excluse din punct de vedere istoric, cum ar fi Lusitano, au fost extraordinar de subserviți de instituțiile de interpretare și de studiile de muzică clasică.

Unul dintre cei mai prolifici artiști de culoare

Și totuși, Lusitano a reușit să devină unul dintre cei mai prolifici artiști de culoare ai Europei moderne timpurii. În 1551 s-a tipărit Liber primus epigramatum – colecția de 23 de motete, prima compoziție publicată vreodată de un compozitor de culoare. Scris pentru cor, pentru a fi interpretat în slujbele bisericii, ar fi nevoie de un ansamblu de câteva ore pentru a interpreta întreaga carte într-un singur concert.

Și, având în vedere excluderea cu care s-a confruntat, faptul că Lusitano a publicat această lucrare, reprezintă o realizare uriașă. A urmat o lucrare de teorie muzicală în 1553, și un tratat despre arta cântului. Un alt motet, Beati omnes qui timent Dominum, există într-o carte copiată la curtea ducelui din Stuttgart, datată din 1562 – poate singurul exemplu de scriere iberică din secolul al XVI-lea, dedicată liturghiei protestante.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Muzicianul, trompetistul, compozitorul, cântărețul de jazz. Louis Armstrong a fost mai mult decât un zâmbet celebru

Johann Sebastian Bach, unul dintre cei mai mari compozitori ai tuturor timpurilor

Giuseppe Verdi, un compozitor unic în istoria muzicii

Paganini, compozitorul care a revoluționat tehnica viorii. Gestul care i-a uimit pe mulți