Caterina de’ Medici, personalitate influentă din timpul războaielor religioase ale Franței

Caterina de’ Medici a fost regină și soție a regelui Henric al II-lea al Franței. Caterina de’ Medici a fost una dintre cele mai influente personalități din timpul războaielor religioase dintre 1562 și 1598. De asemenea, trei fii ai săi au ajuns regi ai Franței, anume Francis al II-lea, Carol al IX-lea și Henric al III-lea.

Caterina de’ Medici a fost născută în Florența, Italia, la data de 13 aprilie 1519. Aceasta a fost educată de măicuțe în Florența și Roma.

• Un bazin roman monumental, ascuns timp de 2.000 de ani, a fost dezgropat lângă Roma
• Prima „hartă biblică” încă influențează modul în care percepem granițele

Totodată, Caterina de’ Medici a fost fiica lui Lorenzo di Piero de’ Medici, duce de Urbino, și Madeleine de La Tour d’Auvergne, o prințesă înrudită cu mulți dintre nobilii francezi. Ambii părinți ai săi au murit la doar câteva săptămâni de la nașterea ei, astfel că Caterina de’ Medici a rămas orfană.

Caterina de’ Medici a fost cel mai bine cunoscută pentru faptul că a fost consoarta regelui Henric al II-lea al Franței și regentă a Franței. Caterina de’ Medici mai este cunoscută și pentru implicarea sa în masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu, parte a războaielor religioase, dar și pentru faptul că a fost mama a trei regi ai Franței.

Caterina de’ Medici a născut primul copil abia după zece ani de căsnicie

În 1533, la vârsta de 14 ani, unchiul Caterinei, Papa Clement al VII-lea, a aranjat căsătoria sa cu ducele de Orléans, al doilea fiu al regelui Franței.

La un an de la căsnicie, ducele a început o aventură îndelungată cu Diane de Poitiers. Diane a rămas o forță dominantă în viața ducelui pentru următorii 25 de ani, iar Caterina de’ Medici a trecut pe locul doi. Abia după zece ani de căsnicie, Caterina a născut primul copil al cuplului. Acest lucru a îmbunătățit considerabil poziția reginei și cuplul a avut în cele din urmă șapte copii.

Începutul războaielor religioase ale Franței

În 1536, ducele de Orléans a devenit moștenitor al tronului. Apoi, 11 ani mai târziu, a fost încoronat Henric al II-lea al Franței. Din păcate, domnia a fost una scurtă pentru că Henric a murit într-un accident în 1559. Astfel, soția sa a fost nevoită să se implice pe scena politică. Cel mai mare fiu al cuplului, Francis, a fost numit rege, însă a murit în mai puțin de un an. Apoi, în 1560, al doilea fiu al cuplului, Carol, a fost încoronat, la vârsta de doar 10 ani. Caterina a servit drept regent pentru tânărul rege și l-a dominat pe Carol pe tot timpul domniei sale.

La început, Caterina de’ Medici a adoptat o politică conciliantă față de calviniștii francezi, însă în 1562 a izbucnit un războiul civil, astfel marcând începutul unei serii de conflicte care au rămas cunoscute drept războaiele religioase ale Franței, potrivit BBC History.

Masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu

În 1572, în încercarea de a aduce reconciliere, Caterina de’ Medici a aranjat mariajul fiicei sale Margareta cu protestantul Henric, rege al Navarei. În timpul celebrărilor pentru nuntă de la Paris, liderul calviniștilor a fost ucis, alături de alte sute de protestanți care veniseră la nuntă. Incidentul a rămas cunoscut drept masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu, iar Caterina a fost cel mai probabil implicată.

Carol al IX-lea a murit în 1574 și fiul favorit al Caterinei a devenit Henric al III-lea al Franței. Caterina a continuat să joace un rol central în guvernare. Mai mult, Caterina a avut și alte încercări de reconciliere cu opozanții în timpul războiului civil.

Caterina de’ Medici a murit la data de 5 ianuarie 1589 și a fost îngropată alături de soțul său în Catedrala din Saint-Denis, de la Paris.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Viața unui francez din secolul XIX, scrisă pe pielea sa conservată în mod unic, decriptată acum

Spectacolul morții de la morga din Paris, obsesia morbidă a parizienilor din secolul al XIX-lea

Familia de Medici, care a condus Florenţa mai bine de 300 de ani, deţinea secrete fascinante şi lucruri uimitoare

Motivul pentru care oamenii din Europa au refuzat să mănânce cu furculiţa timp de câteva secole