Home » Cultura » Baronul Roşu – Primul vânător al Cerului

Baronul Roşu – Primul vânător al Cerului

Autor: Nicu Parlog 07.19.2011
Baronul Roşu a fost unul dintre acele personaje reale, ale căror existenţe au depăşit cu mult ştacheta unor etichetări după standarde omeneşti. Disciplina, sângele rece, patriotismul la cote teutonice, acurateţea, perfecţionarea continuă, toate aceste atribute s-au concentrat în bravul ofiţer german, dând naştere unei faime care dăinuie şi în zilele noastre. Dincolo de charisma şi romantismul personajului cu care s-a confundat, Manfred von Richthofen a rămas un ţintaş şi un pilot fără pereche, care a trimis în ceruri nu mai puţin de 80 de inamici valoroşi, înainte de a muri el însuşi... într-un final apoteotic, de proporţii wagneriene!

Cavaleristul care voia
să fie aviator

Acestui german i se potriveşte cum nu se poate mai bine
maxima japonezilor cu privire la marele judoka Masahiro Kimura.
Uluiţi de performanţele lui Kimura, admiratorii săi niponi
obişnuiau să spună „Înainte de Kimura, niciun Kimura; după Kimura,
niciun Kimura”. Şi astfel orice discuţie ulterioară devenea de
prisos.

La fel putem spune şi despre Baronul Roşu, omul care, fără doar
şi poate, a revoluţionat din temelii tehnicile şi metodele de luptă
ale piloţilor de vânătoare.

Cea mai celebră figură a Primului Război Mondial s-a născut pe
data de 2 mai 1892 în Kleinburg, în provincia Silezia Inferioară,
astăzi aparţinând Poloniei. Pe numele său Manfred von Richthofen,
asul aerului de mai târziu avea origini nobile. Familia sa având
rangul de Freiherr, un fel de nobili liberi, care aveau drepturile
şi privilegiile baronilor.

Micul Manfred a fost atras de la început de trasul la ţintă şi
de armele de foc. Încurajat de tatăl său, Albrecht Phillip Karl
Julius Freiherr von Richthofen, Manfred vâna deja mistreţi, cerbi
şi păsări de apă. Mai târziu, talentele de ţintaş exersate din
copilărie se vor dovedi coşmarul a sute de piloţi de vânătoare care
au simţit răsuflarea Morţii venind direct din carlinga Baronului
Roşu. Tatăl său fiind un ulan de carieră, a dorit pentru Manfred o
traiectorie militară similară, considerând cavaleria cea mai bună
opţiune. Romantismul lui von Richthofen în privinţa armei
calaveriei avea să fie crunt spulberat pe câmpurile de luptă din
prima conflagraţie mondială, unde şarjele de cavalerie şi-au
dovedit deplina inutilitate în faţa noilor arme ale vremii –
mitraliera, aviaţia şi primele tancuri.

La 11 ani, a intrat în corpul de cadeţi prusaci, unde nu s-a
remarcat prin nimic deosebit.

În anul 1911 a intrat în Regimentul de Ulani 1, unde
singura sa satisfacţie consta în faptul că putea să călărească la
discreţie. Sătul de lipsa de acţiune din viaţa de cavalerist,
Manfred rămâne celebru prin nota ironică cu care încheia o
scrisoare adresată comandantului unităţii:

„Excelenţă, nu am venit la război ca să adun brânză şi
ouă”…

Doleanţa sa de a servi în proaspăta aviaţie militară germană a
fost îndeplinită în luna mai a anului 1915.

Porţile gloriei fuseseră deschise. Pe vremea cânt activa
în cavalerie, se specializase în misiuni de recunoaştere şi
culegere de informaţii. Prin urmare, prima sa funcţie consta în
observarea de sus a poziţiilor inamice.

Nesatisfăcut, Manfred s-a plâns din nou superiorilor, în
consecinţă fiind mutat la Ostend, pe Frontul de Vest. Împreună cu
locotenentul pilot Karl Zeumer, survolează Marea Nordului şi
observă un submarin, pe care nu l-a bombardat din simplul motiv că
nu-i aflase naţionalitatea. Prima sa întâlnire cu un avion de
vânătoare britanic s-a soldat cu tiruri reciproce, dar ambele
avioane au scăpat fără pagube majore. Manfred simţise emoţia şi
trăirea pe care ţi-o dau manşa şi declanşatorul mitralierei.
Avusese revelaţia destinului său.

S-a înscris imediat la cursurile de piloţi de vânătoare din
Doberitz, iar în ziua de Crăciun a anului 1915, viitorul Baron Roşu
absolvea cu brio, într-o ceremonie cazonă, cursurile de vânător al
aerului.

Maestru şi
discipol

În luna august a anului următor se îndeplinea cea mai arzătoare
dorinţă a lui Manfred. Tânărul temerar cu sânge nobil avea să-l
întâlnească pe cel mai mare as al cerului din acele vremuri,
faimosul Oswald Boelke, pilotul german care avea pe conştiinţă nu
mai puţin de 40 de piloţi inamici. Boelke căuta „tinere talente”
pentru noua sa echipă din Jagdstaffel 2, Manfred fiind imediat
remarcat de ochiul de cunoscător al maestrului de „vânătoare
aeriană”.

Avea să intre rapid în focurile luptei. Temuta aviaţie militară
britanică domina pe atunci cerurile sub care se desfăşura
sîngeroasa bătălie de pe râul Somme. Dar norocul britanicilor avea
să pălească subit. În următoarele luni, flotila Jasta 2, sub
comanda lui Manfred, avea să însângereze – la propriu –
cerurile.

Precum orice mare războinic sau vânător, von Richthofen
urmărea doar adversarii periculoşi şi prestigioşi. Prima sa victimă
memorabilă a fost maiorul Lanoe George Hawker, poreclit pe bună
dreptate „englezul Boelke”. Hawker a căzut eroic sub gloanţele
Baronului. Manfred, în jurnalul său, descrie impresionant ultimele
momente ale duelului din ceruri:

„Sunt la câţiva metri în coada lui. Nu are nicio şansă.
Mitraliera scuipă gloanţe până se blochează. Apoi reîncepe să
tragă. Se blochează din nou; asta i-a salvat viaţa doar pentru a-i
prelungi ulterior agonia. Un glonte de-al meu îl loveşte în ceafă,
aproape decapitându-l.

Avionul său se zdrobeşte de sol, mitraliera fIind
înfiptă în pământ aproape vertical. Astăzi mitraliera decorează
intrarea castelului familiei mele din Schweidnitz. Sunt impresionat
până la lacrimi, Hawker a foSt un bărbat viteaz, un sportiv şi un
luptător de excepţie”.

„Englezul Boelke” era cea de-a unsprezecea şi cea mai importantă
victimă a Baronului.

După cel de-al 16 pilot inamic ucis, Manfred îşi organizează
propria echipă de ucenici, intitulată Jagstaffel 11 şi
poreclită de jurnaliştii de front „Circul
Zburător”
.

Între timp, baronul se perfecţiona încet şi metodic, cu
adevărată precizie germană. Calcula în minte poziţii, distanţe,
unghiuri, atacuri false, trucuri, tiruri de control, încadrare sau
înşelare. Totul cu singurul scop de a nu da nicio şansă de scăpare
prăzii înaripate.

Autodidact şi perfecţionist, Manfred a rescris şi
reinventat arta pilotajului de vânătoare, dezvoltând tactici şi
teorii noi şi extrem de eficiente în cadrul duelului aerian. În
aceeaşi perioadă, pentru a face pe plac admiratorilor săi care nu
îl scoteau din „Baron Roşu”, se decide să-şi vopsească avionul, un
model Albatros D III, într-un roşu aprins.

Legenda prindea contur şi mai ales
culoare…

Lupte şi
excese

Pe măsură ce războiul atinge proporţii distrugătoare nebănuite
iniţial de niciuna dintre părţile implicate, rolul aviaţiei de
vânătoare începea să se facă cunoscut. Baronul continua să-şi
adauge implacabil noi victime în sumbra sa colecţie.

Primul avertisment al sorţii vine cu ocazia unui duel desupra
oraşului Lens când, lansat în „execuţia” unui avion britanic, nu
observă un alt avion inamic care îl mitraliază venind din spate. Cu
toate că gloanţele au ciuruit rezervorul semeţului avion roşu,
acesta nu explodează. Reuşeşte să aterizeze cu bine în spatele
liniilor germane. Numărul victimelor se ridicase la 24…

Faima sa creşte direct proporţional cu fiorul rece al fricii pe
care îl trimitea în inimile piloţilor inamici. În luna
martie a anului 1917, baronul dobora deja cel de al 31-lea avion al
Aliaţilor. Devenise un prădător fără rival, rece, nemilos,
eficient, calculat, un adevărat şoim camuflat într-un trup de
ofiţer german. Mai mult, ajunsese să guste plăcerea de a ucide.
Dacă la început îşi respecta inamicii, acum Baronul se delecta
mitraliindu-i pe piloţii care, aterizând cu bine în avioanele lor
avariate, încercau să iasă din carlingă şi să scape cu fuga.
Nobilul de odinioară revela o latură întunecată, necunoscută până
atunci.

Purta ca suvenir fotografia făcută personal unui pilot britanic
pe care tot el îl „decupase” în bucăţi cu mitraliera, pe când
nefericitul fugea pe câmp, sperând să se salveze într-o pădure.

Piloţii britanici ajunseseră de-a dreptul obsedaţi de figura
omniprezentă şi zdrobitoare a Baronului. Toţi aveau colegi,
prieteni, rude, superiori care au sfârşiseră ca „trofee” ale
imbatabilului vânător. Îl vroiau mort cu orice preţ, cu orice
metodă.

Pe data de 5 mai din acelaşi an 1917, au plănuit în secret un
bombardament masiv al aeroportului din Douai al Baronului, sperând
ca „Diavolul Roşu” (o altă poreclă a lui Manfred) să fie în sfârşit
ucis. Avertizat din timp de serviciile secrete germane, von
Richthofen refuză să-şi părăseasca domeniul. Mai mult, cu doar
câteva ore înainte de raidul britanicilor, Baronul organizează o
masă festivă pentru colegii şi superiorii săi. Pe când savurau
ţigarile de după masă, alarma antiaeriană a sunat.

Calm şi relaxat, Baronul şi-a invitat prietenii în buncărul
subteran, unde a jucat rolul de amfitrion perfect, delectându-şi
invitaţii cu glume, vinuri vechi şi povestiri de luptă.

Răzbunarea Baronului a venit în luna următoare, când discipolii
săi din Jasta 11 au distrus 89 de avioane britanice. A fost o lună
neagră pentru aviaţia Aliaţilor. La manşa demonicului său Albatros
D.III, superior avioanelor inamice, Manfred şi-a mai adăugat pe
listă 20 de victime în acel iunie de coşmar.

Baronul începe să se bucure de glorie, fapt care aproape l-a
costat viaţa. Acasă devenise eroul favorit al
conaţionalilor săi. Colecţia sa de decoraţii şi trofee depăşeşte
cifra de 60 de astfel de însemne militare. În luna iulie, trece
razant pe lângă Moarte. Doamna cu Coasa i-a trimis un prim
avertisment, neluat în seamă de prusacul cel temerar. Piloţii A. E.
Woodbridge şi D. C. Cunnel sunt cât pe ce să pună capăt legendei.
Cei doi aşi ai aviaţiei britanice reuşesc să-l incolţească,
mitraliindu-l din plin. Un glonte britanic i-a crăpat craniul,
Manfred reuşind doar printr-o minune să aterizeze şi să se pună la
adăpost.

Aşa se nasc
legendele

A fost începutul sfârşitului. Rana de la cap nu s-a vindecat
complet niciodată, cicatricele şi aşchiile de os nesudate
corespunzător cauzându-i Baronului dureri de cap tot restul vieţii.
A avut o pauză de refacere de doar 2 săptămâni, răstimp în care a
suferit de pe urma inactivităţii, după cum declara în memoriile
sale.

A revenit la manşa unui avion nou şi performant. Vopsit, evident
tot în roşu, triplanul Fokker Dr. 1 avea să-i aducă numeroase
victime Baronului.

Nobleţea i-a revenit şi ea. După ce doboară un avion
britanic, are grijă să-i trimită pilotului supravieţuitor o cutie
de ţigări fine, o sticlă de şampanie, plus o scrisoare în care îl
asigură de consideraţia sa şi-i ureaza însănătoşire
grabnică.

Activitatea sa continua nestingherită. Lipsit de rival, Manfret
doboară, în două luni, alte 17 avioane aliate. Ultima sa victimă,
fatalul număr 80 de pe lista sa de jertfe către Thanatos, a fost
locotenentul D.E. Lewis.

Acolo Sus se decisese. Era de ajuns…

Pe data de 21 aprilie 1918, o luptă aeriană, care părea o
înfruntare obişnuită, s-a sfârşit prost. Nici astăzi nu se cunosc
cu adevărat circumstanţele morţii Baronului. Avionul său a fost
lovit concomitent atât de gloanţele căpitanului canadian Arthur
„Roy” Brown , cât şi de proiectilele artileriei anti-aeriene. Lovit
şi fumegând, Fokker-ul roşu a intrat în picaj, izbindu-se de pământ
în apropiere de Sailly-le-Sac, într-un perimetru ocupat de
infanteria australiană. Cei de la sol s-au repezit spre avion,
descoperind uluiţi în carlingă trupul lui Manfred von Richthoffen.
Trupul său fusese lovit de un singur cartuş, calibrul 303. Moartea
ar fi fost instantanee şi nedureroasa, inima şi plămânii săi fiind
transformaţi într-o masa amorfă de carne şi sânge.

Informaţiile sunt oricum contradictorii, un martor declarând că
Baronul era încă în viaţă, dar că a murit imediat ce a fost scos
din carlingă, alt martor vizual, sergentul Ted Smout, susţinând că
Manfred a scos un singur cuvânt: „Kaput”…

Cu sau fără „Kaput”, în urechile sale răsunau deja
corurile de întâmpinare ale walkiriilor.

Căpitanul Brown nu a declarat niciodată că el a fost cel care
l-a doborât pe cel mai faimos pilot de vânătoare al Istoriei, fiind
de părere că onoarea aparţine exclusiv tiraliorilor din
anti-aeriana australiană.

Cum stă bine unei legende, moartea sa a rămas şi se pare
că va rămâne învăluită în mister.

O ultimă anchetă efectuată de Discovery Channel în anul 2002
sugerează că tiraliorul australian W.J. Evans din cadrul Bateriei
53, Brigada 14 de Artilerie Australiana, ar fi cel care, de la
trăgaciul mitralierei sale antiaeriene marca Lewis, l-a trimis
direct în legendă pe Baron. Rezultatul anchetei celebrului post TV
nu a fost însă acceptat de istorici, pe baza lipsei unor dovezi mai
riguroase.

Britanici au decis, totuşi, să organizeze funeralii importante
celui mai de temut adversar.

I-a fost scris Baronului ca sicriul său să fie purtat pe umeri
de şase căpitani din Royal Air Force, în timp ce o gardă de onoare
de 40 de oameni a tras nenumărate salve în văzduh.

Astăzi, spaima romantică a cerurilor de altădată odihneşte în
cimitirul militar din Wiesbaden, rămăşiţele sale fiind reînhumate
aici în urma unei ceremonii funerare din anul 1975.

Asta a fost scurta poveste a Baronului Roşu. Are un aer
aristocratic, romantic şi epic.

Este o mărturie vibrantă a unor vremuri când duelul
aerian era cu adevărat o experienţă limită, plin de marţialitate şi
adrenalină. Incomparabil cu ce se întâmplă astăzi, când tehnologia
militară din cadrul aviaţiei a transformat o luptă aeriană într-un
fel de joc pe calculator.

Nu cred că Baronului i-ar fi plăcut în carlinga unui F-22
Raptor, dar asta este o opinie personală. Nu prea văd un războinic
din stirpea sa adorând ultra-tehnologizarea din prezent. Cel puţin
vorbele sale îmi lasă această impresie….

Din spusele baronului
Roşu:

-Toate ziarele sunt pline de poveşti fantastice pe seama
mea.

-Băiat fiind, a trebuit să intru în corpul cadeţilor. Nu am vrut
asta. Dar voinţa tatălui meu a fost mai puternică. Ce am vrut eu nu
a contat atunci, şi nu am uitat asta niciodată.

-Totul a depins de ce fel de adversari am întâlnit. Viclenii
piloţi francezi sau temerarii englezi. Dintre toţi, prefer
englezii. Cel mai des, îndrăzneala lor se traduce prin prostie. Şi
sunt sigur că ei se cred curajoşi.

-Mi-am onorat toţi piloţii doborâţi. Din banii mei am plătit
fiecăruia câte o piatră funerară.

-Niciodată nu am fost în stare să învăţ ceva cum trebuie. Am
descoperit totul singur.

-Este ruşinos că lista mea de trofee nu cuprinde măcar un singur
rus.

-La război nimeni nu face altceva decât să-şi atace adversarul.
Asta cred ca este încifrat în instinctul fiecărui german.

-Oricine poate deveni entuziast din orice lucru. La un moment
dat, eram încântat să arunc bombe. Găseam o plăcere nebună în
aruncatul bombelor şi exploziile de după impact.

-După ce am descoperit pilotajul de vânătoare, am uitat de
definitiv de bombardamente.