Quo vadis, Domine?

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Iar ideea de divinitate nu dispare, ci doar se schimba o data cu spiritul epocii. S-ar zice acum ca toate discutiile despre criza institutiilor religioase nu-si au rostul, atunci cand vezi miile de tineri care se aduna cu un entuziasm incredibil la slujbele in aer liber ale Papei Ioan Paul al II-lea sau, mai aproape de noi, multimile de enoriasi care canta cu foc in jurul bisericilor de lemn inaltate prin cartierele bucurestene. Ceea ce se petrece insa acolo nu este in toate cazurile expresia trairii religioase standard – mixtura bine dozata intre teama si dragoste, in marginea unei Scripturi explicate de preot.

Pentru primii, personalitatea actualului Papa e uneori singurul lucru care conteaza, iar partea religioasa o intuiesc doar prin admiratia fata de el: in dezorientarea si, uneori, in disperarea lor in fata unei lumi imposibil de inteles, cel ce ii indeamna „Nu va fie frica” e un om care s-a opus si comunismului, si capitalismului, si razboiului, nu motivat de ideologie sau de interese de moment, ci de misiunea spirituala de a apara demnitatea vietii omenesti. Iar pentru cei din urma, evlavia e tot un mod de a scapa de frica, o frica extrem de primitiva – de ziua de maine, de saracie, de boala, de catastrofe –, pana intr-acolo incat, dimpotriva, nu-i mai intereseaza deloc persoana preotului care ii pastoreste, ba uneori chiar ajung sa amestece in viata de cult superstitia si magia, ca numerosii credinciosi care cred ca au vazut chipul lui Iisus pe trunchiuri de copaci sau pe cartofi.

Privind asa lucrurile, e lesne de presupus ca, dupa ce Ioan Paul al II-lea nu va mai fi la Vatican, ceea ce astazi este calificat drept fervoare catolica nu va mai avea aceleasi dimensiuni; la fel, pe masura ce societatea romaneasca va iesi din faza instabilitatii actuale, elanurile primitive de acum nu vor mai fi confundate cu adevarata cucernicie ortodoxa. Dar exista oare o adevarata cucernicie ortodoxa, catolica sau islamica? Trairea religioasa standard de care am pomenit mai sus e un ideal greu de atins. Pe de o parte, unitatea ei este fragila si in toate epocile a tins sa se destrame in favoarea extremelor, mereu acuzate ca tradand spiritul religiei, fie prin reducerea acesteia la o simpla morala de aplicat in viata cotidiana, fie, dimpotriva, la episoade mistice, care sa smulga individul cat mai mult din el insusi.

Pe de alta parte, puritatea ei lasa de dorit chiar si in momentele cand inchizitori sau autori de fatwa impotriva necredinciosilor vegheaza sa nu se strecoare elemente straine in doctrina sau in rit; nu exista produs cultural impermeabil la influenta altora. La ora actuala, sincretismul e exploatat in folosul religiei in doua directii. Prima este ecumenismul, unde isi gasesc locul intensele eforturi de a demonstra apropierile nu numai intre cultele crestine, ci intre toate cele trei religii monoteiste – crestinism, iudaism si islam.

Sansele ca dorinta de conciliere sa fie mai puternica decat susceptibilitatile specifice fiecarei religii sunt insa aproape nule; oricat si-ar declara Papa regretul pentru Shoah, faptul ca nu-si cere scuze evreilor pentru comportarea Bisericii Catolice fata de ei e mai important, la fel cum toate proclamatiile despre respectul fata de alte religii nu fac cat cuvantul „cruciada”, scapat din greseala de catre George W. Bush intr-un discurs despre lupta contra terorismului.

Iar intr-o perspectiva mai indepartata, intrebarea de ce sunt atatea religii daca exista doar un singur Dumnezeu chiar nu-si are rostul, dat fiind faptul ca diferentierea progresiva a mai multor rituri, doctrine si forme de organizare in cadrul unei religii e un proces cultural absolut firesc si fara nimic dramatic in el, in ciuda opiniei celor care mai cred ca schisma din 1054 e cel mai sumbru moment din istoria crestinismului.

A doua directie de sincretism consta in combinarea aproape la infinit a unor elemente dintre cele mai disparate ale cat mai multor religii, pentru a obtine produse cat mai bine adaptate unor grupuri din ce in ce mai mici de oameni, pana la personalizarea completa a credintei, in functie de nevoile si de firea fiecarui individ. Nu altfel se explica infiintarea unor mici comunitati crestine locale in Europa sau in America, neasemanatoare una cu alta, unde liturghiile sunt adaptate dupa programul de lucru al enoriasilor, iar viata spirituala comuna se bazeaza pe un soi de ateliere de discutii libere, cu un suc si o cafea in fata, unde nici un subiect nu e tabu.