Aventura „noii Europe”

Acest nou cadru a permis nu doar prosperitatea, ci si unificarea continentului, dupa caderea comunismului in 1989. Tot ce avem acum si tot ce vom realiza, ca natiune democratica, se datoreaza direct acestei noi istorii. O istorie care va deveni obiect de studiu in Romania de dupa 2007, asa cum Romania insasi va deveni o parte a ei. Va trebui, prin urmare, sa ne descurcam in noua noastra casa fara ca dimensiunile – si diversitatea – colocatarilor sa ne sperie prea tare. Iata de ce va propunem aici un mic manual cu instructiuni de utilizare…

Aventura „noii Europe“ a inceput la 9 mai 1950, cand ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, a propus, pe baza ideii lui Jean Monnet, asocierea resurselor franco-germane de carbune si otel in cadrul unei organizatii la care s-au raliat, in aprilie 1951, Franta, Germania, Belgia, Italia, Luxemburg si Olanda. Aceste state au semnat, in 1957, tratatele de instituire a Comunitatii Economice Europene (CEE) si a Comunitatii Europene a Energiei Atomice (Euratom), denumite generic Tratatele de la Roma. Pe parcurs, clubul european a cunoscut cinci valuri de extindere, urmand sa aiba, de la 1 ianuarie 2007, 27 de membri.

Uniunea Europeana (fosta Comunitate Economica Europeana) propriu-zisa a luat nastere abia pe 7 februarie 1992, prin Tratatul de la Maastricht, care sprijinea constructia pe trei asa-numiti piloni: 1. Comunitatile Europene, cu misiunea de a garanta coeziunea statelor membre prin politici comune in domenii precum piata unica, transporturile, concurenta, moneda unica, ocuparea fortei de munca, educatia, cultura, sanatatea, protectia consumatorilor, cercetarea, protectia mediului, agricultura s.a.; 2. politica externa si de securitate comuna (PESC); 3. cooperarea politieneasca si judiciara in materie penala, care usureaza cooperarea organelor de politie si justitie din cele 15 state membre, cate numara UE inaintea celui de-al cincilea val de extindere.

Ratiunea transformarilor succesive nu este singulara. Un pas inainte a fost facut de europeni prin Tratatul de la Amsterdam (2 octombrie 1997), care include prevederi referitoare la protectia drepturilor fundamentale ale cetatenilor, cooperarea in domeniul securitatii si justitiei, politica externa si de securitate comuna (prin alegerea unui inalt reprezentant) si consolidarea democratiei. Tratatul extinde aria politicii de protectie a consumatorilor, stabileste ca obiectiv dezvoltarea durabila a mediului inconjurator, confera UE o noua competenta in materie de ocupare a fortei de munca si extinde protectia sociala in domeniul egalitatii de sanse.

La inceputul noului mileniu, principala bataie de cap a „eurocratilor“ era legata de iminenta extinderii Uniunii Europene. Comunismul cazuse, Razboiul Rece se incheiase, iar decizia politica de a reunifica popoarele europene fusese deja adoptata. Dar cum sa pui in practica o asemenea uriasa ambitie?

Tratatul de la Nisa (2003) a fost adoptat tocmai pentru a defini functionarea institutiilor europene in momentul cand Uniunea va numara circa 30 de membri. Tratatul propune o reforma pe trei directii: componenta si modul de functionare ale institutiilor europene, procedura de decizie din cadrul Consiliului de Ministri (ministrii statelor membre reuniti, fiecare pe domeniul sau) si consolidarea cooperarii intre institutii. Odata stabilite aceste modificari de substanta, la 16 aprilie 2003, zece state, majoritatea foste comuniste, au semnat tratatul de aderare: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Ceha, Slovacia, Slovenia, Ungaria. Acestea s-au integrat in mai 2004. Romania si Bulgaria au semnat tratatul in aprilie 2005 si se vor integra la 1 ianuarie 2007, facand, juridic, parte din acelasi al cincilea val de extindere.

UE este o masinarie in permanenta revizie. Dar ea a castigat pana acum o multime de curse, mentinand Europa in „Campionatul Mondial de Formula Unu“. E bine sa cunoastem aceste succese, mai ales daca traim cu impresia, gresita, ca totul s-a facut peste noapte.

E adevarat ca opinia publica (mai direct spus, omul de pe strada) nu se impaca prea bine cu istoria oficiala a UE, chiar daca nivelul sau de trai, tot mai ridicat, si drepturile sale democratice, tot mai bine aparate, decurg din aceasta cronica seaca, facuta din semnaturi, consilii, „comitete si comitii“… E in interesul fiecarui roman, fie el student, agricultor, intreprinzator privat sau angajat bugetar, sa cunoasca „afacerile europene“. Toti invatam un limbaj nou – sau trecem printr-o a doua „alfabetizare“ –, insa efortul merita facut.

Cronologia celor mai importante transformari ale Uniunii si institutiilor sale nu poate trece cu vederea cateva date esentiale. Ele s-au petrecut sub ochii nostri, desi nu toti am fost conectati la ele. Cu toate acestea, intr-un fel sau altul, le vom simti, dupa integrare, pe pielea noastra – fie ca este vorba despre drepturi & obligatii noi, fie despre salarii mai mari, dublate de pretentia de a munci mai mult, pentru a face fata unei concurente stranse.

Asadar, in iunie 1987, intra in vigoare Actul Unic European (AUE), care completa cooperarea economica printr-o dimensiune politica. UE nu mai era un simplu spatiu de liber schimb, ci o uniune politica. Parea ca ne indreptam spre ceea ce romanticii extinderii visau – un fel de „Statele Unite ale Europei“.

In noiembrie 1993, devine valid un act fundamental, Tratatul asupra Uniunii Europene. Se naste, altfel spus, Uniunea Europeana. Efervescenta creste, UE crede ca poate mai mult, iar in iulie 1997 este adoptata Agenda 2000 – pentru o Europa mai puternica si mai extinsa, care trateaza reforma institutionala a UE, prezinta viziunea asupra extinderii Uniunii si opiniile Comisiei cu privire la cererile de aderare la UE ale celor zece tari central-europene.

Ianuarie 1999 marcheaza un moment de rascruce: este lansata moneda unica europeana in 11 state europene care au indeplinit asa-numitele criterii de convergenta (Franta, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda).

In ianuarie 2000, se petrece un moment important pentru Romania: la Bruxelles este dat semnalul inceperii negocierilor de aderare.

Confruntata cu ipoteza unui blocaj din cauza complexitatii modului de luare a deciziilor intr-o Europa extinsa, in decembrie 2001 sefii de state si de guverne decid, la Laeken, in Belgia, lansarea Conventiei privind viitorul UE, prezidata de fostul presedinte francez Valéry Giscard d’Estaing. Scopul acesteia: elaborarea unei Constitutii pentru UE – in final, avea sa se numeasca Tratat Constitutional – blocata, deocamdata, de respingerea ei prin referendum in Franta si Olanda.

In 1957, sase tari europene – Franta, Germania, Belgia, Italia, Luxemburg si Olanda – semneaza tratatele de instituire a Comunitatii Economice Europene (CEE) si a Comunitatii Europene a Energiei Atomice (Euratom), denumite generic Tratatele de la Roma. In 1973, clubul se largeste cu Danemarca, Irlanda si Marea Britanie. Grecia adera la CCE in 1981, Spania si Portugalia in 1986, Austria, Finlanda si Suedia in 1995.

Dupa patru valuri de extindere a Comunitatii Economice Europene, aceasta se transforma, in 1992, in Uniunea Europeana pe care o stim. Urmeaza al cincilea val de extindere, cel mai impresionant, cu 12 tari – in 2004 Cipru, Estonia, Lituania, Letonia, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia si Ungaria, iar de la 1 ianuarie 2007 Romania si Bulgaria. Romania si Bulgaria fac asadar parte din cel de-al cincilea val de extindere. Dar lucrurile nu se vor opri aici, alte tari pregatindu-se febril pentru a pasi in club.