Moderni, pragmatici şi nemiloşi. Cum armatele asiriene au dominat Orientul Mijlociu în Antichitate

Carul de luptă

Viteza şi agilitatea armatei avea la bază carul de luptă, acesta fiind folosit din secolul al XIII-lea î.e.n. Aceste prime vehicule erau grele, fiind transportate de 4 cai. Ofereau o platformă mobilă de unde se putau lansa atacuri şi un mod rapid de deplasare pe câmpul de luptă. Totuşi, nu erau foarte manevrabile, scrie War History Online.

• România, într-un coșmar strategic și militar
• Strategiile complexe din zona Balcanilor: România, victimă în planurile rusești

Pe parcurs, aceste care au devenit mai agile şi astfel a putut fi scos la iveală potenţialul distrugător al acestora, putând fi lansate atacuri puternice şi rapide, menite să surprindă adversarul.

Iniţial, în car se aflau doi oameni. Unul conducea şi celălalt se lupta, fiind înarmat cu suliţă şi/sau arc cu săgeţi. În secolele ce au urmat, au fost adăugaţi încă doi soldaţi pentru o protecţie mai bună.

Asirienii foloseau carele de luptă în două moduri. Câteodată formau trupe de şoc în centrul atacului, atacând trupele inamice de infanterie. În alte situaţii erau folosite pe flancuri pentru a hărţui şi a înconjura inamicul.

Caii au devenit foarte importanţi pentru asirieni, astfel încât aceştia lansau raiduri pentru a captura mai mulţi.

Infanteria, formată din arcaşi

Forţa armatei nu se rezuma numai la cavalerie. Cea mai eficientă unitatea asiriană de infanterie era arcaşul. Mulţi erau înarmaţi şi cu suliţe, dar arcul cu săgeţi oferea superioritate asirienilor pe câmpul de luptă.

Credit: Wikimedia Commons

Arcurile din armată variau foarte mult. Unele erau arme compuse, în timp ce altele erau mai simple. Vârfurile de săgeţi erau de obicei din metal, dar unele puteau fi şi din os sau piatră. Cozile erau realizate din pene de vulturi.

De asemenea, asirienii mai foloseau şi săgeţi cu foc sau „mesagerii morţii”, cum mai erau numite. Acestea erau în special utile împotriva clădirilor din lemn şi a recoltelor.

Formaţiile de arcaşi includeau şi scutieri pentru a-i proteja împotriva atacurilor de aproape. Scuturile erau înalte cât un om şi câteodată erau curbate deasupra pentru a proteja arcaşii de proiectile.

Armată organizată

Trupele erau dispuse eficient datorită organizării. Regii asirieni aveau o gardă proprie, inclusiv un contingent de trupe străine profesioniste permanente, care forma nucleul armatei. Restul soldaţilor erau înrolaţi din populaţie. Oamenii cu îndeletniciri obişnuite şi nomazii se alăturau pentru a forma o forţă numeroasă.

În Asiria, exista o ramură de serviciu civic care ţinea evidenţa cetăţenilor. Astfel, aceştia puteau fi chemaţi pentru sarcini precum proiecte de construcţie şi războaie.

Odată formată, armata funcţiona după o structură bine definită. Capul armatei era regele, apoi erau ofiţerii responsabili pentru toate detaliile logistice şi de organizare a armatei. Era un lanţ clar de comandă de la aceşti ofiţeri la unităţi de 10 oameni.

Unităţile mari erau identificate prin stindarde cu simboluri divine de zei precum Şamaş (Soarele) sau Nergal (zeul distrugerii).

Proviziile şi comunicaţiile

Comunicaţiile erau esenţiale pentru conducerea unei armate numeroase. Semnalele de fum şi făcliile cu foc erau folosite pentru a transmite mesaje prearanjate pe distanţe lungi. Aceste mesaje erau de obicei avertismente cu privire la un atac şi veşti de pe câmpul de bătălie (victorie/înfrângere).

Armata mai avea şi mesageri pe cal sau alergători care duceau ordine şi rapoarte.

Asirienii erau foarte organizaţi şi în ceea ce priveşte proviziile. În teritoriul inamic, trăiau de obicei în urma jafurilor, iar în imperiu existau depozite în centrele provinciale care furnizau hrană soldaţilor. Raţiile îi ţineau hrăniţi în timpul marşurilor.

Războiul de asediu

Orientul Mijlociu a avut printre primele oraşe fortificate din lume, iar inevitabil, asirienii au dat peste ele. Având în vedere ce s-a spus până acum şi având la dispoziţie resurse considerabile, aceştia aveau mult succes în asedii.

Atunci când înfruntau o aşezare fortificată, asirienii foloseau înfometarea şi nu atacul direct. Construiau ziduri în jurul oraşului şi jefuiau teritoriile adiacente, asigurându-se că locuitorii oraşului rămâneau fără linie de aprovizionare. Apoi începea războiul psihologic. Strigau ameninţări, propagandă şi ordine de capitulare la cei prinşi în oraş. Nimeni nu avea voie afară până când oraşul capitula. 

Atunci când atacau, asirienii aveau o gamă largă de arme. Foloseau rampe şi berbeci cu care spărgeau porţile. Dacă oraşul era mărginit de un râu, asirienii construiau turnuri de asediu cu care mergeau în aval, spre cetate.

Expansiune sistematică

Asirienii au avut o abordare sistematică, ceea ce le-a asigurat un imperiu de durată. Conducătorii zonelor atacate erau forţaţi să jure supunere faţă de asirieni dacă doreau să nu fie invadaţi. Astfel, s-au stabilit regate satelit. Dacă liderii acestora începeau o rebeliune, asirienii se deplasau şi cucereau întregul teritoriu.

Aceste state satelit erau obligate să furnizeze trupe şi provizii. Reţelele de depozite şi comunicaţie le permiteau asirienilor să opereze în aceste regiuni. Prin aducerea unei noi zone sub control înainte să treacă la următoarea, asirienii îşi menţineau creşterea imperiului.

În concluzie, succesul asirienilor s-a datorat unui cumul de factori, iar în centrul expansiunii şi mai ales a menţinerii controlului asupra zonelor cucerite s-au aflat organizarea şi pragmatismul.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:

Cercetătorii au găsit o surpriză arheologică sub mormântul profetului Iona, vechi de 2.700 de ani, şi marchează un capitol din istoria Asiriei

Asirienii – Între Ashurnasirpal şi Andre Agassi

Au descifrat scrierile de pe 98 de tăbliţe străvechi şi au reuşit să rezolve misterul unui oraş dispărut

Vestigiile unui oraş care datează de aproape 5 milenii au fost descoperite în nordul Irakului şi umple un gol important în istoria Mesopotamiei