De ce putea reprezenta trădarea colonelului Alexandru Sturdza un pericol pentru România?

Despre trădarea colonelului Alexandru D. Sturdza, din Primul Război Mondial, s-au scris numeroase cărți și studii. Trădarea reputatului ofițer, făcută chiar în tranșeele războiului, a constituit o undă de șoc pentru Armata Română. Însă, după ce și-a trădat țara și camarazii,  Alexandru D. Sturdza a întreprins alte acțiuni, poate și mai periculoase, la adresa României.

Dezertarea colonelului Alexandru D. Sturdza a constitut un caz aparte și asta din cauza notorietății personajului implicat.

• De ce neanderthalienii colecționau cranii cu coarne?
• Test de cultură generală. Ce alt drog a mai creat inventatorul aspirinei?

Trecerea la inamic a fiului fostului prim-ministru, și lider, timp de mulți ani, al Partidului Național Liberal, Dimitrie A. Sturdza, a constitut un cutremur resimțit atât de clasa politică, dar și de simplii militari sau cetățeni.

Cu numai cinci ani înainte de trădarea lui, Alexandru D. Sturdza fusese decorat cu Ordinul național „Steaua României”, cea mai înaltă distincție oferită de statul român.

Regele Ferdinand, expus de Sturdza la gloanțele germane

Generalul Alexandru Averescu, cel care l-a avut subordonat direct pe Sturdza în ultima parte a campaniei militare din anul 1916, a sesizat comportamentul ciudat al colonelului și a cerut înlăturarea acestuia de la comanda unităților militare aflate în prima linie a frontului.

Tot Averescu avea să considere trădarea lui Sturdza drept „o pagină urâtă pentru noi”. Și I.G. Duca, ministrul Instrucțiunii Publice și Cultelor în momentul în care Sturdza a trecut la inamic, considera acțiunea colonelului drept una dintre paginile de „rușine ale epopeii întregirii neamului”.

Dezertarea colonelului Alexandru Sturdza a fost un act premeditat și îndelung pregătit. Absolvent al unor școli militare din Germania, Sturdza nu și-a ascuns niciodată simpatia și respectul pentru armata imperială germană.

Înainte de a dezerta, Sturdza a întreprins un alt gest ciudat. La data de 15/28 ianuarie 1917, aflat în vizită  pe front, la marile unități ale Armatei a II-a, regele Ferdinand a fost condus de Sturdza extrem de aproape de tranșeele inamice.

Mai târziu, după trădarea colonelului, I.G. Duca a considerat că Sturdza a încercat să îl expună pe rege „gloanțelor germane sau chiar să-l predea prizonier dușmanului”.

Sturdza încearcă să recruteze soldații români

La puțină vreme după ce trecut de partea inamicului, Alexandru D. Sturdza a colindat lagărele cu prizonieri români, de pe teritoriul Puterilor Centrale, pentru a-i determina să se alăture autorităților de ocupație din România sau trupelor Puterilor Centrale, spre disperarea guvernului român aflat în refugiu la Iași.

„Într-adevăr, de îndată ce a trecut la inamic, Alexandru Sturdza a căutat să convingă pe ofițerii noștri aflați în lagărele de prizonieri din Germania să se reîntoarcă în teritoriul ocupat ca să se pună în slujba comandamentului german, fie pentru a intra în administrația civilă, fie pentru a constitui acele legiuni militare care, în criminala lui aberație, trebuiau să ajute Puterile Centrale să izgonească de pe teritoriul Moldovei ultimele rămășite ale armatei naţionale de sub comanda Regelui `trădător`.

Ajutat de câțiva nenorociți ca Livezeanu, șeful organizației național-țărăniste de la Vâlcea, Sturdza a pornit deci din lagăr în lagăr”, nota I.G. Duca, ministru al guvernului român condus de Ionel Brătianu, în anii retragerii autorităților române la Iași.

„Un Sturdza nu poate fi altceva decât o rară și tristă excepție”

Demersul întreprins de Sturdza a fost întâmpinat cu indignare de cea mai mare parte a soldaților români aflați în captivitate. E drept, au existat și câțiva ofițeri și soldați care l-au urmat, dar extrem de puțini în comparație cu numărul celor care au refuzat propunerea ofițerului dezertor.

„Spre cinstea corpului nostru ofițeresc, încercarea lui nu a reușit, afară de câțiva mizerabili, lipsiți de orice simț patriotic, şi de câțiva nenorociți atrași de perspectiva de-a se reîntoarce mai curând în sânul familiilor lor, ofițerii noștri, chinuiți și muritori de foame din lagărele germane, au respins cu indignare propunerile lui Sturdza şi au rămas până la capăt credincioşi cauzei neamului şi drapelului țării.

În unele părţi, Sturdza a fost întâmpinat chiar, precum se cuvenea, cu aspre şi insultătoare cuvinte. Atunci şi-a dat seama că speranțele lui se năruiau şi, mai ales atunci, Mackensen a priceput că speranțele ce le pusese în Sturdza erau lipsite de temei, că în armata română era nu numai vitejie fizică, dar şi probitate morală şi conştiinţă națională şi, prin urmare, că Germania comisese o nouă greșeala psihologică, închipuindu-și că în rândurile acestei armate un Sturdza nu poate fi altceva decât o rară și tristă excepție.

Germanii aveau însă în acea perioadă grija și interesul să generalizeze cele câteva cazuri izolate, să le dea proporții exagerate, aşa încât nouă ne parveneau la Iaşi zvonuri ce ne zdrobeau sufletele”, menționa I.G. Duca.

Sturdza nu renunță

După ce s-a întors la București, colonelul Alexandru D. Sturdza, ajutat de un alt trădător, Kostaki C. Lupu, a început să lucreze la formarea și pregătirea unor regimente române care să lupte alături de Puterile Centrale împotriva Armatei Române, retrasă pe frontul din Moldova.

Din fericire, mare majoritate a românilor a respins această inițiativă mișelească. Atât Alexandru D. Sturdza, cât și Victor Verzea, directorul Poștelor și al serviciul de spionaj, au fost condamnați în contumacie de tribunalele militare ale statului român.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Un joc politic și militar periculos: Generalul Averescu refuză să îndeplinească ordinele superiorilor

O întâlnire controversată: Regele Ferdinand se întâlnește pe ascuns cu generalul Alexandru Averescu

Mareşalul Averescu, eroul care a reprimat însă răscoala ţăranilor şi l-a ajutat pe Carol al II-lea să instaureze dictatura

Regina Maria și scandalul de la Coțofenești. „În vremuri de război, legile morale sunt răsturnate”