Surpriza de care a avut parte ambasadorul francez din România în anul 1916

Contele de Saint-Aulaire a fost numit ambasador al Franței în România la mijlocul anului 1916, în plin război mondial. Misiunea lui era să convingă guvernul României, condus de Ionel Brătianu, să intre în Primul Război Mondial alături de Antanta. Nu era deloc o misiune ușoară pentru contele de Saint-Aulaire, tocmai de aceea a căutat să se informeze cât mai bine despre situația din România. A avut însă parte de o surpriză mai mult decât plăcută.

Înainte de a părăsi Parisul pentru o lungă călătorie către România, Saint-Aulaire a ținut să se întâlnească în capitala franceză cu două personalități românești: Anna de Noailles şi Elena Văcărescu, pentru a se informa cât mai bine despre stare de spirit din România.

• România, într-un coșmar strategic și militar
• Strategiile complexe din zona Balcanilor: România, victimă în planurile rusești

„Poeții nu sunt întotdeauna profeți”

Anna, contesă de Noailles, scriitoare și poetă franceză de origine română (născută Brâncoveanu), a fost membră a Academiei Franceze și ținea un salon celebru în cercurile mondene pariziene. Ce avea să îi spună Anna de Noailles contelui de Saint-Aulaire avea să îl șocheze pe ambasadorul francez.

„Era o lipsă de gust şi de îndurare faţă de mine, pentru că ea trăgea concluzia că niciodată România nu va declara război Germaniei şi că misiunea mea va fi un eşec total. ‘Poeții nu sunt întotdeauna profeți’. În acest pronostic era mai puțină clarviziune decât orgoliu deplasat.

Ea își calomnia patria de origine, unde nu se ducea niciodată, prefăcându-se că nu cunoaște altă patrie decât Franţa, sau mai curând umanitatea întreagă, singura demnă de geniul ei universal” nota în memoriile sale Saint-Aulaire

„Veţi găsi acolo un focar de dragoste pentru Franţa”

Dacă întâlnirea cu Anna de Noailles l-a dezamăgit pe Saint-Aulaire, nu același lucru s-a întâmplat după întrevederea pe care a avut-o cu Elena Văcărescu. Aceasta era fosta domnișoară de onoare preferată a reginei Elisabeta a României. Relația ei cu prințul Ferdinand a provocat un imens scandal, în urma căruia a plecat definitiv din ţară, stabilindu-se în 1891 la Paris. A devenit o apreciată scriitoare de limbă franceză şi s-a implicat activ în mai multe organizaţii culturale internaţionale.

„Ea îmi spuse, lucru de care Quai d’Orsay (ministerul de Externe francez) părea să nu aibă habar, că poporul român era atât de conştient de solidaritatea destinului său cu cel francez, încât la Bucureşti, în ziua în care s-a aflat de victoria de la Marna, oameni care nu se cunoşteau se sărutau pe stradă, plângând de bucurie.

`Veţi găsi acolo, îmi spuse ea, un focar de dragoste pentru Franţa`. Îmi spuse de asemenea că regele Carol murise de inimă rea constatând cât de neputincios era ca să obţină de la poporul său îndeplinirea angajamentelor pe care şi le asumase faţă de vărul său de la Berlin”.

Căutând „pulsul” națiunii române”

Ajuns în România, în așteptarea depunerii oficiale a scrisorilor de acreditare, Saint-Aulaire a continuat demersul său de a lua „pulsul” națiunii române. Dorea să afle cât mai multe despre starea de spirit a poporului român. Astfel, a apelat la un colaborator de-al său care avea o libertate mai mare de acțiune.

„Părăsisem Parisul fără să fi primit instrucțiuni de la guvern şi fără să fi avut noțiuni într-adevăr utile asupra raporturi lor dintre Franţa şi România. Acestea nu se găsesc în dosarele ministerului (de Externe francez, n.r.), parcurse în grabă. Puținul ce-l știam îl datoram Elenei Văcărescu,`mare preoteasă`, la Paris, a acestor afinități. Pentru a le completa, m-am dus la școala celui mai tânăr din colaboratorii mei, Charles-Arsène Henry, tovarășul meu de drum şi de la hotelul-restaurant Capşa, unde locuia ca şi mine. Îmi era de două ori superior: mai înainte, locuise la Bucureşti cu tatăl său, unul din predecesorii mei, şi dispunea aici de mai multă libertate. Nefiind ca mine incognito şi claustrat, l-am rugat să-și completeze de urgență documentația pe lângă prietenii săi români”, își aducea aminte Saint-Aulaire.

„Sora noastră latină”

Informațiile pe care le-a primit Saint-Aulaire de la Charles-Arsène Henry l-au surprins plăcut pe ambasadorul francez: „El mă informă că `sora noastră latină`, după expresia consacrată, era în același timp mai mult şi mai puţin decât soră pentru noi.

Din punct de vedere etnic, România este cel mult vara noastră, într-un grad cu neputință de controlat, cum este acela al înrudirilor între popoare şi chiar între diferitele familii ale aceluiași popor. Excluzând fricțiunile şi rivalitățile vecinătății, depărtarea fizică întărește intimitatea morală.

Între România şi Franţa nu există certuri de graniţă comună sau de succesiune, cum avem cu cealaltă soră latină a noastră, Italia, sau cu vara noastră, Spania. Istoria este în armonie cu geografia în favoarea acestei intimități. Am găsit în România mai mult ca o soră a Franţei, unită cu ea prin identitate, mai mult decât prin simplă fraternitate, dar identitate prin ceea ce este esența spiritului nostru, după eliminarea a ceea ce este accesoriu, contingent sau accidental. Oglindă în care contemplam imaginea înfrumusețată a patriei mele, lipsită de spasmele politicii noastre interne de care nu mi se vorbea niciodată, dar a căror victimă România va fi cu rând.

Robert de Flers exprima foarte plastic această identitate, salutând `cele două drapele ale noastre atât de asemănătoare, încât ajunge o rază de soare asupra unuia sau o picătură de rouă pe celălalt pentru a fi absolut la fel`”.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Cea mai frumoasă descriere a reginei Maria

Vara dinaintea Marii Uniri. „Enescu reușea să dea singur iluzia unei adevărate orchestre”

Cine a fost omul de stat român „mai mai mare decât Woodrow Wilson, Lloyd George sau George Clemenceau”?

O călătorie epică în plin război mondial. De la Paris la București, prin Rusia țaristă