Nefasta primăvară a anului 1918: „Înconjurată şi trădată, România semnează pacea care îi smulge Dobrogea până la Dunăre”

La începutul primăverii anului 1918, România se găsea într-o situație dramatică. Obligată de ieșirea Rusiei din război, România iscălea și ea la 5 martie 1918 preliminariile tratatului de pace cu Puterile Centrale. Era o pace impusă extrem de umilitoare, ce conducea la pierderea Dobrogei și la acceptarea unor clauze economice ce echivalau practic cu anularea independenței țării. Chiar și așa, problemele nu conteneau să vină peste România.

Contemporanii acelor evenimente nu întrezăreau nicio speranță că evenimentele se vor schimba în bine pentru România. Istoria continua însă să își urmeze propriul drum, iar trei mari evenimente aveau să caracterizeze acel început nefast de primăvară pentru România.

• Un bazin roman monumental, ascuns timp de 2.000 de ani, a fost dezgropat lângă Roma
• Prima „hartă biblică” încă influențează modul în care percepem granițele

„În primul rând: iscălirea păcii de la Brest-Litovsk. Evident că situația internă a Rusiei nu ne mai îngăduia de mult să credem că ea va continua să lupte, totuşi nu e mai puţin adevărat că pacea de la Brest-Litovsk dădea o consfințire definitivă şi legală ieșirii din luptă a Marii Împărații vecine.

De acum, fără umbră de îndoială, frontul de răsărit dispărea şi Puterile Centrale aveau putința să îndrepte toate forţele lor spre frontul apusean. Iar noi (România, n.r.) eram lăsaţi fără speranță imediată pradă germanilor şi Austro-Ungariei”, scria I.G. Duca.

„Păstrăm României, care a dovedit în iulie trecut energia şi fidelitatea sa, toată dragostea noastră”

Singura mângâiere, dacă poate fi vorba de așa ceva, erau ecourile din presa franceză față de situația României. Ziarul „L’homme libre” scria: Înconjurată şi trădată, România semnează pacea care îi smulge Dobrogea până la Dunăre, dar Aliaţii nu vor recunoaște decât tratatele iscălite de ei”.

Și cotidianul „Le Matin” se interesa și el de soarta României. „Acestea sunt condiţiile grele pe care o națiune trădată de diferite Guverne ruse e pe punctul de a le primi cu cuțitul la gât. Legăturile de simpatie tradițională care ne leagă de România nu s-au rupt cu aceasta”, se scria în ziarul francez.

Iar „L’Echo de Paris” ținea să consemneze: „Păstrăm României, care a dovedit în iulie trecut (1917, n.r.) energia şi fidelitatea sa, toată dragostea noastră. Ea astăzi e în puterea inamicului, dar ştie că libertatea ei e solidară cu libertatea noastră şi că nu va fi cu putință o pace onorabilă pentru noi dacă nu va fi totdeodată onorabilă pentru ea”.

Bolșevicii și România

O altă problemă extrem de complicată pentru România era agresivitatea bolșevicilor ruși față de românii ce se refugiaseră la Odesa, dar și față de Basarabia.

„Tratativele generalului Averescu cu bolșevicii de la Odessa. Se știe în ce situaţie cu adevărat tragică se aflau compatrioții noștri de la Odessa şi din sudul Rusiei în genere. Era deci o datorie pentru Guvernul Averescu să facă tot ce îi va sta în putință pentru a-i salva”, nota Duca.

Cu mari eforturi, guvernul român a reușit să îi salveze din mâinile bolșevicilor pe românii ce se refugiaseră la Odesa. Dar atitudinea agresivă a bolșevicilor la adresa României avea să continue, aceștia provocând numeroase incidente în Basarabia.

Plecarea Misiunii Militare Franceze din România

În condițiile în care România negocia încheierea păcii cu Puterile Centrale, pe teritoriul țării nu mai puteau rămâne membrii Misiunii Militare Franceze, militari care au contribuit la refacerea Armatei Române din anul 1917.

„De bună seamă, Misiunea franceză nu mai putea să rămâie în Moldova dacă noi (România, n.r.) încheiem o pace, fie ea chiar vremelnică, cu Puterile Centrale.

Generalul Berthelot şi ofițerii lui erau însă foarte mâhniți că Averescu (la acel moment era prim-ministru) nu făcuse nici un gest de protestare faţă de cerința inamicului de a ne impune izgonirea lor. Dimpotrivă, din toată atitudinea lui avea aerul aproape mulțumit că scăpa de ei.

E adevărat că relaţiile dintre Averescu şi Berthelot erau de mult încordate, dar simțul elementar de decență, dacă nu de recunoștință națională, ar fi trebuit să dicteze o cu totul altă atitudine șefului guvernului român. Familia Regală şi noi toți care colaboraserăm de un an şi jumătate cu Berthelot, cu ofițerii şi cu medicii francezi am căutat să facem tot ce ne-a stat în putință pentru a le manifesta calda şi recunoscătoarea noastră simpatie şi să dăm despărțirii caracterul totdeodată sincer şi mișcător pe care îl avea şi se cuvenea să-l aibă”, consemna Duca.

O despărțire în lacrimi

Despărțirea de membrii Misiunii Militare Franceze a fost extrem de grea pentru cei care au colaborat cu militarii și medicii francezi. O mulțime de oameni politici, dar și membrii Familiei Regale, au ținut să le arate recunoștința pentru eforturile pe care le-au făcut pentru România.

„În ziua plecării, m-am dus cu Vintilă Brătianu să ne luăm ziua bună de la generalul Berthelot (conducătorul Misiunii Militare Franceze). Şi el şi noi aveam lacrimile în ochi. El ne-a îmbărbătat, noi i-am exprimat toată gratitudinea noastră faţă de Misiunea franceză şi de persoana lui. Şi el şi noi păstram neştirbită credinţa în victoria finală a Aliaţilor, dar nu puteam înlătura patetismul zilelor ce ne mai așteptau.

Mărturisesc că seara n-am fost la gară la Socola. Ştiam că va fi lume multă şi că prezenţa mea nu va fi observată de atâţia prieteni, de care mă despărţisem dinainte nu numai cu toate formele protocolare, dar şi cu adevărată emoţiune. N-am regretat absenţa mea. Plecarea s-a făcut într-o atmosferă de explicabilă îndurerare. Aproape toată lumea plângea. Regele şi Regina dădeau, prin prezenţa lor, despărţirii toată solemnitatea cuvenită”, a ținut I.G, Duca să noteze în memoriile sale.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Colossus, computerul care a ajutat la câștigarea celui de-Al Doilea Război Mondial

Ce au descoperit primii cercetători care au studiat un crater din Primul Război Mondial?

Rachetă de pe vremea Războiului Rece, găsită în garajul unui american

Cine a fost, în realitate, marele câştigător al Războiului Rece?