Karma vine din rădăcina sanscrită kṛ, care înseamnă „a face” sau „a acționa”. Atât. Niciun strop de mister, nicio sugestie de pedeapsă cosmică sau de univers care ține evidența. În literatura vedică timpurie, 1000 și 700 î.Hr., termenul desemna în principal acțiunea rituală și sacrificială și nu avea încă nicio încărcătură etică.
Asta înseamnă că, pentru câteva secole bune, karma nu era o lege morală. Era o instrucțiune de manual: faci ritualul corect, obții rezultatul corect. Pe măsură ce preoții brahmani au rafinat teologia sacrificiului, acțiunea rituală a început să fie privită ca eficientă prin ea însăși, independent de zei, funcționând după o lege rituală cosmică proprie.
Schimbarea decisivă a venit odată cu Upanishadele, texte filozofice compuse între 800 și 500 î.Hr., care au extins ideea dincolo de altar. În Brihadaranyaka Upanishad, considerată cea mai veche dintre ele, înțeleptul Yajnavalkya formulează ideea în termeni remarcabil de simpli: un om devine bun prin acțiune bună și rău prin acțiune rea. Ritualul a devenit metaforă pentru întreaga viață morală. Acțiunea oricărui om, nu doar a preotului care oficiază sacrificiul, produce un rezultat corespunzător, în această viață sau în următoarele.
Aici intervine eroarea de traducere care a dat naștere clișeului pop-cultural. Occidentul a primit conceptul prin filtrul unei tradiții religioase construite pe ideea de judecată divină: un Dumnezeu care observă, evaluează și pedepsește sau recompensează. Karma a fost îmbrăcată automat în acest tipar, devenind în vorbirea curentă un fel de poliție cosmică: cineva te-a mințit, deci „o să intervină karma”.
În filozofia originală, nu există nimeni care să administreze această lege. Nu există o instanță. Karma nu e un sistem de pedepse aplicat de o autoritate exterioară, ci o descriere a modului în care acțiunile generează consecințe. Impersonal, automat, fără judecător. E mai aproape de o lege a naturii decât de un tribunal.
Aici psihologia oferă două explicații distincte, care răspund la două întrebări diferite, și care merită separate, pentru că de obicei sunt amestecate într-una.
Prima întrebare: de ce, atunci când vedem pe altcineva suferind o nedreptate, simțim impulsul să găsim o explicație care să restabilească echilibrul moral? Primele cercetări realizate de psihologul Melvin J. Lerner în anii 1960 au sugerat că oamenii tind să atribuie succesul unor calități personale chiar și atunci când acesta este rezultatul norocului. Într-un experiment timpuriu, participanții au evaluat mai favorabil un student despre care li se spusese că a câștigat un premiu în bani, presupunând că acesta era mai harnic sau mai merituos decât alții. Anul următor, Lerner și Carolyn Simmons au împins ideea mai departe: 72 de studente au observat, printr-o oglindă unidirecțională, o femeie care părea să primească șocuri electrice pentru greșeli într-un test de memorie. Reacția participantelor n-a fost compasiunea, ci tendința de a-și explica suferința femeii prin defectele ei, pentru că alternativa, ideea că cineva nevinovat poate suferi fără motiv, era prea greu de digerat.
Lerner a numit acest mecanism credința într-o lume justă, adică ideea că lumea e un loc ordonat în care faptele bune sunt recompensate și cele rele, pedepsite, și care funcționează ca un fel de contract implicit cu realitatea, permițând oamenilor să planifice viitorul și să acționeze cu un scop. Atunci când invocăm karma pentru cineva care ne-a făcut rău, nu descriem o lege a universului. Restaurăm, pentru noi înșine, impresia că universul are o lege.
A doua întrebare e complet diferită: de ce karma pare să funcționeze în practică, pentru cei care cred în ea? Aici răspunsul nu mai are legătură cu percepția spectatorului, ci cu propriul comportament. O persoană care acționează din încredere și bunăvoință tinde să construiască relații sociale care, la rândul lor, îi oferă sprijin când are nevoie. Nu pentru că universul ține o balanță, ci pentru că oamenii răspund la comportament cu un comportament similar. Inversul funcționează la fel: ostilitatea repetată erodează rețeaua de relații a celui care o practică, iar consecințele negative care urmează par, retrospectiv, ca o pedeapsă, când sunt, de fapt, rezultatul direct al acțiunilor inițiale.
Cele două mecanisme nu se suprapun. Primul poate explica de ce oamenii sunt atrași de ideea karmei. Al doilea poate explica de ce experiențele de viață par uneori să confirme această credință.
Karma populară le combină pe amândouă într-o singură poveste, dar sunt fenomene psihologice separate, cu surse diferite.
Una dintre cele mai persistente neînțelegeri ale karmei e confuzia cu fatalismul, ideea că „așa mi-a fost scris”, că prezentul e o pedeapsă fixă pentru un trecut imposibil de schimbat.
În budism, karma e definită în primul rând prin intenție. Nu fapta în sine, ci motivația din spatele ei e cea care generează consecința. Asta răstoarnă complet logica fatalistă: trecutul a modelat condițiile prezente, dar acțiunile prezente, alese, intenționate, modelează ce vine după. Nu e o sentință. E un mecanism continuu, în care fiecare moment e simultan rezultat și cauză.
Tradiția indiană a împărțit karma în trei categorii, o distincție rar menționată în discuțiile occidentale despre subiect:
Sanchita este rezerva totală. Tot ce s-a acumulat de-a lungul timpului, inclusiv din vieți anterioare, în viziunea tradițională. Prarabdha este partea din această rezervă care s-a „copt” și se manifestă activ în viața prezentă, condițiile pe care le-ai găsit deja la naștere sau în circumstanțele actuale, asupra cărora nu mai ai control direct. Agami este karma în formare chiar acum, prin deciziile pe care le iei în acest moment.
Distincția separă explicit ce poate fi schimbat de ce nu poate. Prarabdha e dat. Agami e singurul teren de acțiune. Fatalismul tratează totul ca Prarabdha; filozofia originală insistă că Agami rămâne mereu deschis.
Conceptul de karmă apare în texte hinduse, budiste și jainiste, dar cu interpretări diferite. Jainismul, de exemplu, tratează karma ca pe o substanță fizică subtilă care se atașează literal de suflet.
Primele idei care vor contribui ulterior la dezvoltarea doctrinei karmei apar în literatura vedică, însă formularea sa etică și filozofică este asociată în principal cu Upanishadele.
Belief in a Just World, conceptul lui Lerner, a fost extins în anii ’90 în două componente distincte: credința că lumea e dreaptă cu tine personal și credința că e dreaptă cu oamenii în general. Cele două nu coincid neapărat la aceeași persoană.
Surse:
https://www.britannica.com/topic/karma
https://www.worldhistory.org/Karma/
https://www.scu.edu/ethics/ethics-resources/ethical-decision-making/the-just-world-theory/
https://www.encyclopedia.com/philosophy-and-religion/eastern-religions/hinduism/karma#karma
Falsul secolului: Povestea Omului din Piltdown, „veriga lipsă” care a păcălit lumea științifică
Zhong Shanshan: povestea discretă a celui mai bogat chinez
Povestea omului care a rămas captiv în interiorul unei tornade și a scăpat cu viață