Prima pagină Natura

Întoarcerea sălbăticiunilor: animalele din vremea strămoşilor noştri recuceresc Europa

Mihaela Stănescu 10.02.2013 | ● Vizualizări: 1770
Zimbrul - o specie readusă la viaţă din pragul dispariţiei.     (Foto: Shutterstock.com) + zoom
Galerie foto (10)

Decenii de-a rândul, ne-am temut pentru ele: specii emblematice ale faunei Europei ameninţau să dispară de pe continent - în multe ţări, chiar au dispărut. Animale care, cândva, împânziseră natura europeană piereau sub asaltul vînătorii excesive, al distrugeri habitatelor, al poluării… Sub teroarea perspectivei de a vedea, într-o bună zi, Europa lipsită de toate aceste animale care însufleţeau cândva pădurile, apele, câmpiile şui munţii continentului nostrui, au fost luate măsuri dure pentru a le ocroti. Şi iată, după o jumătate de secol de eforturi, se arată roadele: zeci de specii ameninţate se întorc de pe marginea prăpastiei.

Bineînţeles, lupta e departe de a se fi terminat; aceste animale şi altele sunt încă sub ameninţare. Dar revenirea remarcabilă a câteva zeci de specii de păsări şi mamifere - analizată şi consemnată ca atare într-un raport cuprinzător, publicat recent - ne îndeamnă să continuăm: în acest mileniu al antropocenului, în care omul trabsformă radical planeta prin însăşi existenţa lui la parametrii modului de trai modern, lupta pentru salvarea naturii nu se termină, de fapt, niciodată.

Din când în când, însă, luptătorii îşi trag sufletul, privind la ceea ce au realizat, se bucură şi fac planuri pentru mai departe. Raportul Wildlife Comeback in Europe este o astfel de oprire pentru evaluarea rezultatelor şi planificarea viitorului.

Realizat de specialişti de la Zoological Society of London, BirdLife International, European Bird Census Council (EBCC) şi Centre for Biodiversity & Environment Research din cadrul University College London, raportul a fost comandat de Rewilding Europe, o iniţiativă ce urmăreşte să transforme Europa într-un loc mai sălbatic în sensul bun al cuvântului - un loc cu mai multă natură, cu o mare diversitate de forme de viaţă, de care să ne bucurăm cu toţii - şi să inspire căutarea şi descoperirea unor moduri noi de a împărţi continentul, în mod paşnic, cu animalele cu care am convieţuit atâta vreme, în mileniile trecute.



  • Fauna europeană de mamifere cuprinde 219 specii de mamifere terestre (dintre care 59 endemice - adică întâlnite numai aici) şi 41 de specii de mamifere marine. (Alte ţări europene au ieşire la ocean şi, în inventarul faunei lor, includ şi speciile de delfini, balene şi foci care trăiesc în apele lor teritoriale.)
  • Avifauna (fauna de păsări) a Europei include cca. 530 de specii, reprezentând 5% din biodiversitatea mondială.

Raportul a analizat situaţia a 37 de specii - 18 mamifere, 19 păsări - pentru a afla în ce măsură au dat roade eforturile de conservare susţinute timp de zeci de ani.

Vestea bună este că, într-un mare număr de cazuri, populaţiile europene ale speciilor ameninţate şi-au revenit, uneori chiar în chip remarcabil.

  • O idee deosebit de interesantă conţinută în raport este aceea că multe specii beneficiază de pe urma strămutării oamenilor de la sate la oraşe; “plecarea de la ţară”, depopularea zonelor rurale, mult timp considerată un fenomen negativ, micşorează presiunea asupra naturii din zonele abandonate de om, dând astfel o şansă de refacere populaţiilor de animale ameninţate, iar acest fenomen este menţionat ca find un factor care a ajutat la ameliorarea situaţiei unor specii ameninţate. Să fie, aşadar, plecarea oamanilor de la sate spre oraşe un fenomen mai puţin nociv decât se credea? Tot ce se poate; în fond, ştim încă atât de puţin despre relaţia incredibil de complexă dintre civilizaţia umană şi natură...

Animale reprezentative pentru natura continentului nostru şi cu importanţă istorică şi culturală pentru europeni dau semne de revitalizare. Urşii, lupii, zimbrii, râşii, vulturii au devenit mai numeroşi, după zeci de ani de trudă din partea conservaţioniştilor. Multe specii încă sunt periclitate, fiind reprezentate printr-un număr mic de exemplare şi refugiate pe teritorii restrânse, iar revenire însemnă că s-a ajuns de la câteva zeci de exemplare la câteva sute. E un pas mic; totuşi, e un pas înainte.

Povestea fiind lungă, propun să rămânem, pentru azi, la mamifere. Iată, aşadar, cele 18 specii de mamifere care, ajutate de om, s-au întors încet-încet din pragul dispariţiei (unde ajunseseră tot datorită omului).

 

Cea mai impresionantă şi mai spectaculoasă poveste este, fără nicio îndoială, cea  a zimbrului (Bison bonasus), cel mai mare erbivor din Europa şi una dintre puţinele specii supravieţuitoare ale megafaunei - acel ansamblu de specii de mari dimensiuni care au pierit, aproape toate, în cursul ultimei glaciaţiuni sau puţin după sfârşitul ei.  Dispărut în stare sălbatică din cea mai mare parte a Europei în secolul al XVIII-le, ca urmare a vânării excesive şi a fragmentării şi reducerii habitatului  său, pădurea, zimbrul mai rămăsese reprezentat printr-o singură populaţie sălbatică foarte mică, în Caucaz, la începutul secolului XX, după care n-a mai existat decât în captivitate. A fost, practic, readus la viaţa în natură pornind doar de la un mic număr de exmplare captive. Prin programe laborioase de înmulţirea şi reintroducere, începute în secolul XX şi continuate în secolul XXI, programe la care au luat parte şi specialişti din România), zimbrul reintră, încet, în fauna sălbatică a Europei. Specia este încă vulnerabilă, din cauza efectivelor reduse ale populaţiilor. Azi, conform raportului, ar exista 33 de turme care trăiesc liber; numărul total de exemplare este estimat la 2.759 - puţin faţă de multele mii de exemplare ce trăiau în Europa acoperită de păduri a Antichităţii şi a Evului Mediu, dar mult dacă ţinem seama de situaţia catastrofală în care se găsea specia la începtul secolului trecut. Cele mai multe exemplare se găsesc în Polonia (36% din populaţia totală); România găzduieşte 2% din numărul de zimbri din Europa. Dar, dacă am reuşi să le asigurăm păstrarea habitatului vital pentru ei - păduri extinse, nefragmentate - şi să îi protejăm de braconaj, acest număr ar putea creşte: raportul identifică Munţii Carpaţi drept o zonă-cheie pentru supravieţuirea zimbrului în Europa.

Ibexul alpin (Capra ibex) - o specie de capre sălbatice care endemică în Alpi - ajunsese pe cale de dispariţie  la începutul secolului al XVIII-lea, când rămăseseră mai puţin de 100 de exemplare în libertate, în zona unde se află azi Parcului Naţional Gran Paradiso din Italia. Regimul de protecţie şi  programele intensive de creştere în captivitate, reintroducere şi translocare (mutarea unor exemplare dintr-o regiune în alta) au făcut ca specia să cunoască un reviriment impresionant: azi, în unele regiuni, numărul de exemplare a ajuns atât de mare încât unii propun limitarea lui prin vânare, pentru a împiedica degradarea mediului datorită densităţii ridicate de erbivore mari.

Şi ibexul iberic (Capra pyrenaica), o specie de ibex endemică în Peninsula Iberică, a suferit un declin asemănător, din cauza braconajului, a infecţiilor şi a  competiţiei cu alte specii, dar şi-a reventit şi îşi extinde acum arealul în Spania şi Portugalia, ca urmare a introducerii unui regim strict de protecţie şi a măsurilor de reintroducere şi translocare.

Ambele specii de capre negre, cea sudică (Rupicapra pyrenaica) şi cea nordică (Rupicapra rupicapra - specia care trăieşte şi la noi) au evoluat pozitiv, după înfiinţarea de rezervaţii şi redistribuirea populaţiilor prin translocări. Totuşi, aceste specii rămân vulnerabile, ameninţate cum sunt de braconaj, pierderea habitatului, deranjarea de către oameni (mai ales ca urmare a intensificării turismului), boli, competiţia pentru hrană cu animale domestice ori cu specii nou-introduse, precum şi de schimbările climatice - un pericol major pentru aceste animale care trăiesc în regiuni muntoase şi sunt adaptate la climatul aspru al acestui habitat.

 

Elanul (Alces alces) cunoaşte azi o perioadă de extindere a arealului, după ce, în secolele XIX şi XX, suferise un declin accentuat. Gospodărirea cu cap a pădurilor şi introducerea unor reguli stricte privind vânătoarea par să fi fost factorii-cheie care au contribuit la revenirea acestei specii, deşi scăderea numărului de prădători precum urşii şi lupii ar fi jucat şi ea un rol. Numărul exemplarelor din Europa este estimat azi la cca. 720.000, grosul populaţiilor aflându-se în ţări nordice ale continentului. Raportul menţionează apariţii sporadice ale acestui animal şi în România, probabil exemplare ce provin din populaţiile mai mici şi izolate ce trăiesc mai la sud, în Europa Centrală.

Alături de elan, cel mai are erbivor din familia cervidelor, şi alte specii din această familie, precum cerbul (Cervus elaphus) şi căpriorul (Capreols capreolus), şi-au exins arealul şi mărit densitatea, deşi în secolele trecute suferiseră extincţii în anumite regiuni. Azi, lucrurile stau mult mai bine, deşi căpriorii se confruntă cu ameninţări specifice; de pildă, sunt uneori victime ale ciocnirilor cu  maşini şi pot suferi şi de pe urma competiţiei pentru resurse cu cerbii, animale mai mari, mai viguroase şi care, în urma unor programe de ocrotire riguroase, şi-au făcut reapariţia, spectaculos, în multe regiuni europene din care dispăruseră cu secole în urmă.

Începând de la mijlocul secolului XX, mistreţul (Sus scrofa) a făcut o "carieră" de mare succes, ajungând azi o specie europeană foarte răspândită (până la a deveni chiar păgubitoare pentru oameni, în unele cazuri). Rezistent şi adaptabil, prolific, capabil să prospere nutrindu-se cu o varietate  mare de alimente, mistreţul, după părerea autorilor raportului, nu se confruntă azi cu ameniţări majore şi este de aşteptat ca populaţiile să crească în viitor. Preocuparea majoră va fi, în acest caz, cum să prevenim şi să rezolvăm problemele care vor apărea ca urmare a abundenţei de exemplare de mistreţi.

 

Un parcurs interesant a avut şacalul (Canis aureus), o specie foarte răspândită în lume (mare parte a Asiei, a a Africii, extinzându-se până în Europa). Pe continentul nostru, distribuţia lui este fragmentară, în populaţii izolate, cea mai mare concentraţie întâlnindu-se în Peninsula Balcanică, multă vreme limita nordică a arealului acestei specii. Dar încălzirea climei îl favorizează pe şacal, care s-a extins în Europa, ajutat şi de alţi factori, precum interzicerea împuşcării, a prinderii lui cu laţuri şi a folosirii momelilor otrăvite. Măsurile de protecţie introduse în anii 1960 şi 1970 au dus la expansiunea populaţiilor acestei specii în Balcani (în România, se estima că ar exista 2045 de exemplare în 2008), dar nu numai. Şacalul, cândva o specie sudică de mamifer, ocupă victorios continentul:  exemplare mai aventuroase au fost semnale şi în Germania.

Povestea lupului e deopotrivă tragică şi încurajatoare, depinde de capitolul pe care îl citim. Cândva unul dintre cele mai răspândite mamifere din lume, lupul (Canis lupus) a suferit un declin accentuat în secolul XX, ca urmare a persecuţiilor din partea oamenilor. A fost apogeul manifestării urii ancestrale faţă de acest animal care ameninţa turmele şi putea fi primejdios şi pentru oameni, ură care dura de milenii şi ale cărei efecte au devenit tot mai distructive cu fiecare secol. Recompense pentru împuşcarea cât mai multor exemplare, prinderea cu capcane, uciderea cu ajutorul cadavrelor otrăvite… metode dure de combatere, care au decimat populaţiile. Ca rezultat, în multe părţi ale Europei vestice şi centrale, lupii au dispărut.

Azi, când mulţi oameni au căpătat, din fericire, o altă înţelegere a raporturilor cu acest animal, când nici ameninţarea la adresa animalelor domestice nu mai este atât de mare cum era, lupul, beneficiind şi de măsuri de protecţie şi programe de reintroducere, îşi recapătă treptat mare parte din fostul său regat. Abundenţa populaţiilor europene de lup a crescut de 4 ori între 1970 şi 2005. Fiind vorba despre o specie foarte adaptabilă, este de aşteptat ca lupul să se extindă în Europa occidentală, apărând tot mai multe prilejuri de a intra în contact cu oamenii - o situaţie delicată care va trebui mânuită cu grijă în viitor.

Linxul eurasiatic (Lynx lynx, specia care trăieşte şi la noi), a suferit un regres accentuat în secolul a XIX-lea şi prima jumătate a  secolului XX, din cauza despăduririlor şi a vânării lui intense. Dar, de 50 de ani încoace, ca urmare a unor mari eforturi de conservare, specia şi-a mărit de 4 ori efectivele, rămânând totuşi periclitată din cauza mărimii reduse a populaţiilor izolate, ce trăiesc într-un areal tot mai fragmentat. Cele mai mari populaţii, de peste 2000 de exemplare, se găsesc în regiunea finlandeză Karelia şi în Carpaţi. Conform raportului, toate populaţiile de linx euriasiatic sunt stabile sau în creştere.



Mai puţin încurajatoare sunt veştile despre linxul iberic (Lynx pardinus), o specie de dimensiuni mai mici, cândva foarte comună în Peninsula Iberică, dar care a ajuns în pragul extincţiei. A dispărut din Portugalia, iar în Spania mai există doar 2 populaţii izolate, în partea de sud a ţării. Cauza principală a declinului este una foarte specifică - scăderea drastică a numărului de iepuri de vizuină, care reprezintă hrana predilectă a linxului iberic. Datorită unui management riguros al habitatelor şi al speciei, ambele populaţii din Spania au crescut puţin, iar succesul viitor depinde de punerea în contact a populaţiilor fragmentate, reducerea factorilor care constituie o ameninţare şi păstrarea sănătăţii genetice a speciei. Dacă un asemenea program va fi pus în practică şi va avea suces, atunci, cred autorii raportului, linxul iberic - azi una dintre cele mai ameninţate specii europene de mamifere - şi-ar putea extinde arealul în regiuni în care încă mai există condiţii potrivite de viaţă pentru el.



Uşoare îmbunătăţiri ale situaţiei se constată şi în cazul glutonului (Gulo gulo), un animal din familia jderilor şi care trăieşte în regiunile nordice ale continentului, precum şi în situaţia  a două mamifere marine studiate - două specii de foci, cea cenuşie (Halichoerus grypus) şi cea comună (Phoca vitulina), care, după ce suferiseră un declin grav, fiind vânate în număr mare, au început să îşi sporească efectivele odată cu interzicerea vânătorii, fiind totuşi vulnerabile în continuare, din cauza poluării, a bolilor şi a schimbărilor climatice.


Încă o specie care rămâne fragilă, în ciuda ameliorării comsiderabile a situaţiei ei în ultimii ani, este ursul brun (Ursus arctos), ursul care trăieşte şi la noi şi care, şi la noi şi în restul Europei, se confruntă cu un număr mare de probleme, una mai greu de rezolvat ca alta: restrângerea continuă a  păduriulor care constituie habitatul său, managementul defectuos, persecuţia din partea oamenilor... Teama de acest animal puternic şi periculos, reacţia de respingere din partea oamenilor, constituie cel mai mare obstacol în calea protecţiei acestei specii, mai ales în zonele în care urşii, extinzându-şi arealul şi mărindu-şi populaţiile, ajung să intre mai frecvent în contact cu oamenii.

Cel mai rapid declin al speciei s-a înregistrat în secolul al XIX-lea, din cauza despăduririlor şi a uciderii multor urşi de către om; în a doua jumătate a secolului XX au început să se desfăşoare, în multe ţări, programe de protecţie care au dus la creşterea lentă, dar constantă a efectivelor.

În raport se menţionează faptul că în România ar exista o populaţie de urşi bruni de cca. 6000 de exemplare la nivelul anului 2012 (a doua ca mărime din Europa, după cea din Rusia, pe locul 3 fiind Suedia, cu cca. 3.300 de exemplare), şi “se crede” că tendinţa ar fi de creştere. Expresia “se crede” trădează, aş zice, lipsa unor date clare şi complete. Să sperăm că avem într-adevăr 6.000 de urşi, că numărul lor sporeşte şi că programele de management dau rezultatele aşteptate.

La începutul secolului XX, din marile populaţii de castori europeni (Castor fiber) care împânziseră cândva continentul, trăind pe lângă ape şi înălţându-şi uimitoarele lor construcţii din crengi, mai rămăseseră 1.200 de exemplare. Vânaţi pentru blana şi carnea lor şi pentru castoreum (secreţia unor glande odorante ale castorului,  folosită de animal pentru a-şi marca teritoriul, iar de om - în parfumerie şi, în trecut, ca medicament), castorii europeni au început să se împuţineze semnificativ încă din vremurile medievale, iar după introducerea armelor de foc şi a capcanelor de oţel, în secolul al XVII-lea, au fost aproape de extincţia la nivel continetal. Dar iată că un mic număr de exemplare a supravieţuit totuşi şi, pornind de la acestea, programele de reintroducere a acestei specii, cuplate cu cele de protecţie, au dat roade: în ultimii 40 de ani, acest mare rozător a revenit spectaculos în Europa. Raportul menţionează, pentru România, o estimare de peste 170 de exemplare la nivelul anului 2003; pentru acelaşi an, estimările arătau că Suedia ar avea o populaţie de castori europeni de peste 100.000 de exemplare. Iar Lituania, unde castorul fusese vânat până la dispariţie, fiind declarat extinct în 1938, avea, în 2003, 50.000-70.000 de exemplate - rezultat al unor programe de reintroducere de mare succes, la care s-a adăugat imigrarea naturală de exemplare din zonele adiacente, care au găsit aici condiţii bune de trai. Azi, se consideră că acest animal (mult timp socotit păgubitor) are, dimpotrivă, un rol ecologic pozitiv, care  ar trebui scos în evidenţă pentru a spoei interesul oamenilor faţă de castori şi a ajuta asztfel la ocrotirea lor. Prin crearea de ochiuri de apă, castorii încurajează stabilirea în ele şi în jurul lor a unor comunităţi de animale variate - insecte, păsări, amfibieni ş.a. - care astfel beneficiază, direct ori indirect, de pe urma prezenţei castorilor în zonă şi contribuie la creşterea biodiversităţii.

Iată, aşadar, pe scut, poveştile a 18 specii de mamifere europene - cândva ameninţate, unele aproape dispărute, azi revitalizate.

De fapt, e o singură poveste - povestea dramatică şi impresionantă a succesului eforturilor omului în ciuda tendinţelor globale care îi stau împotrivă.

Căci, începând din anii 1970 şi până acum s-a înregistrat o scădere alarmantă a biodiversităţi la nivel global - un declin de aproximativ 30%. În acelaşi timp, efectivul populaţiei umane a lumii a crescut, ajungând în 2011 la 7 miliarde. Cu toţii ştim ce înseamnă pentru natură creşterea numărului de oameni: presiunea antropică - manifestată prin efecte variate, precum poluarea, distrugerea habitatelor naturale, supraexploatarea resurselor - apasă copleşitor asupra echilibrului fragil al ecosistemelor. De obicei, natura iese învinsă din această luptă, dar, ca o crudă ironie, nici omul nu poate fi considerat învingător, căci distrugerea naturii se întoarce, mai devreme sau mai târziu, împotriva lui.

Faptul că, în pofida acestui context nefericit şi a tendinţei generale, strădaniile privind ocrotirea unor specii ameninţate au dat roade, este mai mult decât încurajator.

Europa, casa a 740 de milioane de fiinţe umane, ar putea oare să devină şi o casă îndejuns de liniştită şi primitoare pentru milioanele de mamifere şi păsări care şi-ar avea locul aici? Nu putem decât să sperăm că da… şi să mergem mai departe cu strădania. Ceea ce s-a izbutit este puţin şi, în acelaşi timp, e foarte mult: un prim pas (acela cu care, vorba unui proverb oriental, începe orice drum, oricât de lung), dar unul valoros: valoarea lui cea mai mare stă în faptul că demonstrează, înainte de orice, că se poate.

ASCULTĂ CE GÂNDEȘTI