Prima pagină Stiinta

Cicatricele evoluţiei umane

Mihaela Stănescu 02.22.2013 | ● Vizualizări: 2321
Nimic nu e gratis: spectaculoasele izbânzi evolutive ale omului au şi ele preţul lor.     + zoom
Galerie foto (8)

Omul este, din multe puncte de vedere, o creatură aparte: simplul fapt că putem scrie şi citi aşa ceva pune o distanţă mare de tot între noi şi alte vieţuitoare. O evoluţie spectaculoasă - biologică şi culturală - ne-a adus până în acest punct, în care facem lucruri pe care nicio altă creatură de pe Terra nu le poate face. Dar am fost învăţaţi că totul în viaţă se plăteşte, şi iată că e adevărat până şi cînd e vorba de viaţa speciei, nu numai a individului. Până şi în evoluţie, avatajele dobândite au un preţ. Postura verticală, mersul biped, creierul mare - toate vin la pachet cu nişte probleme anatomo-fiziologice, care nu reprezintă altceva decât „nota de plată”, preţul plătit pentru avantajele extraodinare pe care ni le-a adus evoluţia.

Conform unei teorii larg acceptate, trecerea de la deplasarea patrupedă, cu spinarea paralelă cu pământul, la mersul biped şi postura verticală a fost un punct-cheie în evoluţia speciei umane. Această tranziţie ne-a eliberat o pereche de membre (cele anterioare, devenite la noi superioare ca urmare a schimbării de poziţie) de îndeletnicirea mersului, ele putându-se astfel ocupa de alter sarcini, de pildă fabricarea şi mânuirea uneltelor. Chiar dacă relaţia cauză-efect  nu este încă pe deplin lămurită, chiar dacă nu ştim ce-a fost mai întâi - unealta sau creierul performant - putem spune cu certitudine că o corelaţie există între folosirea uneltelor şi dezvoltarea creierului. E foarte probabil că s-au potenţat reciproc, spre marele folos al speciei umane.

Dar, pe lângă foloase, ne-am ales şi cu ponoase: aceste câştiguri evolutive sunt azi sursa unor „defecte de fabricaţie” ale omului, a unor puncte slabe în ceea ce priveşte sănătatea şi bunăstarea sa fizică. Poate, cunoscându-le, le vom privi altfel, dacă vom şti că ele sunt preţul plătit pentru ceea ce ne-a făcut, de fapt, oameni.



Durerile de spate sunt printre cele mai neplăcute consecinţe ale posturii verticale. Trecerea la ortostatism (postura verticală) şi bipedalism (mersul în două picioare) au implicat modificări adaptative ale scheletului, una dintre regiunile „vizate” fiind coloana vertebrală. Aceasta are nişte curburi caracteristice, una lombară (la nivelul şalelor), alta toracică; datorită lor, centrul de greutate al corpului se găseşte chiar deasupra tălpilor, ceea ce asigură echilibrul corpului, cu consum minim de energie.  Bebeluşii nou-născuţi nu le au; ele se dezvoltă pe măsură ce copilul învaţă să stea în şezut şi apoi să meargă, fapt ce arată că aceste curburi sunt expresia adaptării pentru menţinerea posturii verticale, în ciuda gravitaţiei.



Însă, cu toate aceste modificări funcţionale, spinarea omului rămâne încă insuficient adaptată bipedalismului, iar dovada o constituie numeroasele afecţiuni ale coloanei vertebrale, manifestate clasic prin dureri de spate, o problemă extrem de răspândită şi nu numai în ziua de azi. Sute de milioane de oameni sunt afectaţi de ele - oameni tineri, de vârstă mijlocie sau bătrâni, la toate nivelurile sociale şi economice, oameni care stau jos cu ceasurile sau oameni care desfăşoară muncă fizică grea. Coloana vertebrală are multe de suportat şi nu e de mirare că se defectează aşa de des, suferind deformări cronice, inflamaţii şi chiar necazuri mai mari. După cum spune antropologul şi anatomistul Bruce Latimer, de la Case Western Reserve University, noi, oamenii, „suntem singurele mamifere care îşi fracturează spontan vertebrele.” De ce şi când au trecut oamenii la postura verticală nu ştim sigur (există cel puţin 10 teorii), dar un lucru ştim cu precizie: că acest mare pas evolutiv ne dă dureri de spate şi în ziua de azi şi ne va mai da încă.

Picioarele reprezintă o altă parte muncită a corpului, ce suferă adesea de pe urma evoluţiei, în ciuda adaptărilor ei remarcabile. Graţie acestor adaptări noi, oamenii,  putem merge şi sta în picioare ore în şir, spre deosebire de maimuţele antropoide, de exemplu. Aceste primate obosesc repede când stau sau merg pe cele două membre posterioare, pentru că scheletul lor nu este adaptat acestui posturi şi acestui mod de deplasare. Femururile lor sunt verticale, pe când, la om, femururile sunt uşor înclinate dinspre şold spre genunchi, ceea ce permite genunchilor să stea mai apropiaţi unul de altul şi să se alinieze chiar sub centrul de greutate al corpului.



Însă, oricum ar fi, greutatea pe care alţii o duc pe patru membre, noi o ducem pe două. Picioarele suportă întreaga masă a corpului, treabă care are ca urmare fel de fel de suferinţe, de la platfus la entorse. Şi nu numai stilul de viaţă sedentar de azi ne predispune la necazuri: dovezile fosile arată că, încă de acum 3,5 milioane de ani, strămoşii omului sufereau şi ei entorse ale gleznelor. Problemele de care suferă foarte multe persoane, la nivelul articulaţiilor şoldului şi ale genunchilor sunt, de asemenea, în bună măsură, consecinţa poverii pe care aceste articulaţii o poartă ca urmare a poziţiei verticale a corpului.



Chiar şi unele dintre durerile de dinţi pe care le încercăm în cursul vieţii se datorează tot evoluţiei noastre spectaculoase.

Creşterea impresionantă a dimensiunilor creierului - care ne distinge de alte vieţuitoare şi care a făcut din om specia de primate cu cel mai mare succes evolutiv, în întreaga istorie a vieţii pe Terra - a dus la schimbarea arhitecturii craniului. Expansiunea acestuia - ca să încapă în el creierul nostru mare şi complex - a „mâncat” din spaţiul ocupar de maxilare, cred unii specialişti. (Alţii pun micşorarea maxilarelor pe seama schimbării alimentaţiei, în cursul evoluţiei omului, de la hrana crudă, brută, la cea mai uşor de mestecat, datorită prelucrării ei prin diverse metode: măcinare, gătire la foc etc. Dar hrana devenită mai uşor de mestecat, datorită diverselor metode de preparare, este tot un rezultat - indirect - al evoluţiei creierului, căci fără inteligenţă n-am fi ajuns să născocim acele metode de a prelucra alimentele astfel încât să le putem mesteca mai uşor.) În orice caz, reducerea dimensiunilor maxilarelor a lăsat prea puţin loc pentru toţi cei 32 de dinţi cu care ne-a înzestrat natura la origine, ceea ce explică de ce ultimii dinţi de pe fiecare jumătate de maxilar (cei patru „molari III”, cei din fundul gurii, aşa-numitele măsele de minte) nu prea au loc să crească normal. Aceşti dinţi apar pe arcadă nu în copilărie, ca toţi ceilalaşi, ci în adolescenţă sau la vârsta adultă, în general între 16 şi 25 de ani, dar uneori şi mai târziu, iar erupţia lor e însoţită adesea de dureri mari  şi inflamaţii. Nu rareori, aceşti dinţi răsar incomplet, sau într-o poziţie aiurea, aducând mai curând necazuri decât vreun folos, şi devine preferabilă extragerea lor din maxilar îndată ce au început să erupă.

De altfel, oamenii de ştiinţă au observat că există o tendinţă a speciei umane de a dispensa în mod natural de aceşti dinţi; la un procent tot mai mare de oameni aceste măsele nu mai apar pe arcadă. Măselele de minte sunt considerate de specialişti organe vestigiale, un fel de amintiri anatomice rămase în urma evoluţiei. Peste câteva secole, ar putea fi o raritate va un om să mai aibă aceşti dinţi.

Există cercetători care consideră că şi guturaiul prelungit şi problemele cu sinusurile sunt datorate, în bună măsură, bipedalismului, deoarece postura verticală a modificat poziţia sinusurilor (cavităţi în oasele feţei), sau, mai exact, a deschiderilor acestor sinusuri, astfel încât secreţiile adunate acolo nu se mai drenează cu uşurinţă, ceea ce poate duce la agravarea unor infecţii şi inflamaţii.



Una dintre cele mai dureroase -  la propriu - consecinţe ale mersului biped şi ale posturii verticale o constituie dificultăţile legate de naşterea puilor de om. Biologii evoluţionişti vorbesc despre un fenomen denumit „dilema obsterică”, referindu-se la conflictul dintre două tendinţe opuse în dezvoltarea pelvisului (bazinului) uman. Pe de o parte, trecerea la mersul biped a impus, printre alte modificări scheletice, micşorarea diametrului deschiderii inferioare dintre oasele bazinului, deschidere prin care trebuie să treacă, în cursul naşterii, capul fătului; pe de altă parte, dezvoltarea inteligenţei a implicat o sporire a dimensiunilor creierului şi, în consecinţă, o creştere a dimensiulor capului. Deci, fiinţa umană trebuie să aibă, la naştere, un cap care să fie, în acelaşi timp, suficient de mare pentru a adăposti creierul mare şi inteligent, dar suficient de mic pentru a trece prin bazinul osos în cursul naşterii.

Complicată problemă, trebuie să recunoaştem; a fost nevoie de găsirea unui echilibru care să permită copiilor să vină pe lume - chiar dacă cu preţul unor mari dureri şi chiar riscuri pentru mamă - fără a renunţa la capacităţile cerebrale de excepţie, atât de scump plătite.



Selecţia naturală a rezolvat în felul ei această dilemă: a înzestrat specia umană cu o perioadă de gestaţie astfel ajustată, încât copilaşii să se nască nu prea mari, cu nişte capete în stare să treacă prin pasajul strâmt al bazinului femelelor umane. Ca urmare, copiii sunt, la naştere, destul de puţin dezvoltaţi, având nevoie de o lungă perioadă de îngrijire din partea părinţilor. Creierul copiilor la naştere este, în ziua de azi, dezvoltat doar în proporţie de doar 25%. (Prin comparaţie, puii de cimpanzeu au creierul dezvoltat, la naştere, în proporţie de 45-50%.) Tocmai de aceea, puii de om sunt dependeţi de părinţii lor o perioadă mult mai lungă decât puii altor primate.

E o soluţie, dar nici vorbă să fie perfectă, e mai degrabă un compromis. Pentru femei, această soluţionare a dilemei obstetrice s-a concretizat într-o naştere dureroasă şi plină de riscuri, pe care societatea umană le-a compensat prin dezvoltarea - prin evoluţie culturală - a unui întreg sistem de asistenţă la naştere (moaşe, medici etc.)  menit să ajute femeia care naşte şi să minimizeze pericolul pentru ea şi copil.

Deci, nimic nu-i gratis. Da, în sens evolutiv omul a cunoscut un succes fantastic, pe care îl datorează unei combinaţii fericite de trăsături adaptative, utile, dar nu perfecte. În niciun caz nu se poate spune că omul este perfect adaptat mediului şi modului său de viaţă. Nu suntem fiinţele desăvârşite care ne place nouă să credem că am fi. După cum spune antropologul Alan Mann, de la Princeton University, ne luptăm azi cu „cicatricele lăsate de evoluţia umană”. Şi tot el, rezumând într-un singur enunţ concis conflictele dintre reuşitele noastre, ca specie, şi preţul plătit pentru ele, concluzionează: „Evoluţia nu conduce la perfecţiune.”