Prima pagină Stiinta

Copii mici cu părinţi cărunţi: ce înseamnă pentru societate faptul că oamenii au copii tot mai târziu în viaţă?

Mihaela Stănescu 03.25.2013 | ● Vizualizări: 8578

Vârsta la care oamenii au copii tot creşte şi creşte. Societatea de tip occidental devine tot mai mult una în care copii încă mici au părinţi care au împlinit o jumătate de veac, în care „a face copii” devine tot mai adesea un lucru de făcut nu la tinereţe, ci abia la vârsta mijlocie. Numeroşi specialişti din diferite domenii sunt preocupaţi de acest fenomen contemporan, ale cărui cauze sunt multiple şi ale cărui consecinţe pe termen lung sunt privite cu interes, dar şi cu teamă.

Medicii şi biologii avertizează că, pe măsură ce oamenii înaintează în vârstă, riscul de a aduce pe lume copii cu defecte genetice este tot mai ridicat. Economiştii se întreabă cum va putea suporta  societatea costul material al îngrijirilor necesare unei populaţii cu tot mai mulţi membri cu dizabilităţi induse de aceste defecte genetice. Sociologii şi psihologii se întreabă cum se vor descurca emoţional toţi aceşti copii, în condiţiile în care mulţi nu vor avea bunici şi vor fi despărţiţi de părinţii lor printr-o „prăpastie între generaţii” mult mai mare decât era în urmă cu un veac. Alte şi alte categorii de experţi îşi pun tot felul de întrebări legate de această tendinţă a lumii moderne: părinţi cu părul deja încărunţit, trudindu-se să facă faţă consumului enorm de energie pe care îl presupune creşterea unor copii.

Există cu adevărat o astfel de problemă în societatea occidentală? Este cazul să ne facem griji din cauza ei? Există şi vreo latură bună a acestei tendinţe sau e în întregime un fenomen negativ? Iată, mai jos, câteva repere.

 



Cifre şi fapte

Că oamenii fac copii tot mai târziu, este neîndoielnic: statisticile sunt clare în această privinţă. Aceste statistici înregistrează vârsta la care oamenii au primul copil, iar această vârstă a crescut în ultimele decenii, urmând o tendinţă ce pare să se amplifice de la an la an.

În SUA, vârsta medie la care femeile aveau primul copil era, în 1970, de 21,5 ani; în 2012, ea ajunsese la 25,4 ani - aşadar, o creştere de 4 ani. Nu pare ceva prea îngrijorător, dar, să reţinem, e vorba de vârsta medie.  Dacă e de numai 25 de ani, e pentru că la calculul mediei se ţine seama atât de sarcinile survenite la vârsta adolescenţei, cât şi, compensator, de ponderea femeilor - tot mai multe - care au copii la peste 35 sau chiar peste 40 de ani. (Sociologii remarcă faptul că, în SUA cel puţin, tendinţa ar putea fi alimentată, în parte, şi de exemplu unor celebre actriţe hollywoodiene, care aduc pe lume copii la peste 40 de ani.)

În Marea Britanie, după cum scrie, pe un ton îngrijorat, Jemima Lewis, într-un articol publicat în The Telegraph, tendinţa amânării de către femei a momentului de a avea copii este cea mai pronunţată din lume: vârsta medie la care femeile au primul copil a atins 30 de ani; mamele până în 25 de ani sunt tot mai rare, în vreme ce acelea de peste 45 devin tot mai numeroase, naşterile la asemenea vârste sporind, între 2000 şi 2011, de la 1.832 la 723.913.

Dar în România?

Un studiu recent (2012), realizat de GFK, la solicitarea MedLife, arăta că vârsta medie la care româncele din oraşele mari ale ţării (peste 200.000 de locuitori), cu venituri şi educaţie medii şi peste medie, au primul copil, este de 29 de ani. Dintr-o perspectivă mai largă, ce cuprinde toate categoriile de femei din România, un studiu realizat de Institutul Naţional de Statistică în 2009 arăta că la nivel naţional, incluzând zonele rurale, vârsta medie la care femeile decid să nască primul copil este 27 de ani.

Prin urmare, vorbim despre un fenomen real, tot mai răspândit şi care are deja - şi va avea în continuare -, implicaţii majore asupra societăţii: familiile, forţa de muncă, sănătatea populaţiei - în ansamblu, viitorul speciei umane.

 

Care sunt cauzele acestui fenomen?

De ce fac oamenii copii tot mai târziu în viaţă?

O cauză majoră este, după părerea tuturor celor ce au studiat problema, schimbarea extraordinară care a avut loc în ultimele decenii în modul de viaţă al femeilor. Accesul la educaţie şi remarcabila lor ascensiune - de la statutul practic obligatoriu de "casnice" - la cel de profesioniste care trudesc în câmpul muncii cot la cot cu bărbaţii - au produs o transformare în mentalităţile tuturor. Deşi cele mai multe doresc să aibă copii, multe dintre ele amână acest lucru, concentrându-se în tinereţe asupra studiilor, apoi asupra consolidării situaţiei profesionale şi a celei materiale. Toate aceste lucruri iau timp, ani din viaţă, astfel încât vârsta la care aduc pe lume primul copil este, evident, mai mare decât pe vremea când femeilor nu li se pretindea decât să aibă grijă de gospodărie şi să aducă pe lume copii.

Faptul că femeile aleg să devină mame ceva mai târziu în viaţă se sprijină pe doi piloni solizi: egalitatea de şanse prefesionale între ele şi bărbaţi (aşa relativă cum pare ea uneori, totuşi există) şi accesul la contracepţie - două cuceriri mari ale secolului XX, printre cele mai însemnate din istoria civilizaţiei.

Judith Shulevitz, autoarea unui articol amplu apărut recent în New Republic, notează:

"O trăsătură remarcabilă a noii tendinţe de a deveni părinte mai târziu este că femeile par foarte mulţumite de ea. Este considerată un triumf al feminismului, în parte pentru că este produsul a două izbânzi feministe: controlul naşterilor, care dă femeilor puterea de a impune ele însele ritmul propriei fertilităţi, şi accesul la slujbe bune, care le dă un motiv să amâne maternitatea."

Iar importanţa acestor izbânzi nu poate fi minimalizată; sunt, într-adevăr, două victorii importante, nu doar ale feminismului, ci ale luptei pentru drepturile omului, în general.

Însă nu numai femeile amână momentul reproducerii pe motive de împlinire profesională şi personală. Şi bărbaţii iau parte la această situaţie: şi ei preferă adesea să împingă momentul când vor deveni taţi spre o vârstă mai matură, tot pentru avea timp să ajungă la o situaţie mai stabilă, care le-a permite să ofere copiilor lor şanse mai bune.

E un lucru perfect logic, dacă stăm să ne gândim. Dar, din nefericire, are şi faţete negative. Şi astfel, ajungem la aspectele medicale ale situaţiei, cele care îi îngrijorează cel mai mult pe specialişti.

De ce? Pentru că studiile au arătat, în repetate rânduri, că există o corelaţie între vârsta părinţilor şi riscul apariţiei, la copiii acestora, a unor defecte ce pot duce la boli grave.

Primele studii de acest gen legau vârsta mai înaintată a mamei de frecvenţa mai crescută a unor astfel de defecte, dar cercetări mai recente au arătat că şi vârsta tatălui contează la fel de mult.

Fertilitatatea scade cu vârsta, e un lucru cunoscut de milenii. Azi, ştim că nu numai şansa de a avea copii, ci şi cea de a da naştere unui copil perfect sănătos e mai mică pe măsură ce părinţii de îndepărtează de tinereţe, apropiindu-se de vârsta mijlocie.

La bărbaţi, care produc spermatoizoizi de-a lungul întregii vieţi, calitatea acestora scade cu vârsta. Stilul de viaţă, poluanţii, stresul, îşi pun amprenta asupra lor. În materialul genetic al celulelor reproducătoare masculine se pot ivi mutaţii, iar când un astfel de spermatozoid cu defecte fecundează un ovul, defectele se transmit celulei-ou astfel formate, din care se va dezvolta un embrion cu anumite defecţiuni.

Studiile de acest gen sunt numeroase; iată, în rezumat, câteva dintre concluziile lor.

Sindromul Down este o anomalie genetică  din categoria aşa-numitelor trisomii. În mod normal, organismul uman are 46 de cromozomi, adică 23 de perechi. În cazul trisomiilor, unul dintre tipurile de cromozomi somatici se găseşte nu în două exemplare (o pereche), cum e normal, ci în trei exemplare. Sindromul Down este consecinţa trisomiei 21: persoanele afectate au nu doi cromozomi 21, ci trei.

Sindromul Down este caracterizat de o întârziere în dezvoltare, în special în ceea ce priveşte intelectul, la care se adaugă o predispoziţie crescută  la anumite boli.

Se cunoaşte deja de decenii faptul că şansele de a produce un copil care să sufere de sindromul Down cresc odată cu creşterea vârstei materne la care este conceput: de la 2-3% la femeile până în 30 de ani, la 30% la femeile de peste 40 de ani.

Sindromul Down este cea mai cunoscută şi mai frecventă trisomie ce afectează populaţia umană. Alte două trisomii ce pot apărea, de asemenea, cu frecvenţă mai mare la femeile de peste 40 de ani sunt sindromul Patau, sau trisomia 13 (caracterizat prin prezenţa “buzei de iepure” sau a versiunii mai grave a acesteia, “gura de lup” - bolta palatină este despicată, din cauză că oasele maxilare nu s-au unit pe linia mediană -, retard mental şi probabilitate de 80% ca bebeluşul să moară în primul an de viaţă) şi sindromul Edwards, sau trisomia 18 (manifestat prin deformări ale capului şi membrelor, malformaţii ale organelor interne şi şanse de 50% de a a muri în prima săptămână de după naştere.) Mamele mai în vârstă prezintă, de asemenea, un risc mai mare de avort spontan ori naştere prematură; chiar în cazul în care sarcina ajunge la termen, copiii respectivi au un risc mai mare de a suferi de paralizie cerebrală sau de a avea o greutate la naştere sub limitele normale, ceea ce îi poate predispune la probleme cronice de sănătate mai târziu în viaţă.

Dar şi vârsta tatălui contează la fel de mult: o vârstă mai înaintată a acestuia în momentul conceperii copilului este asociată cu un risc mai mare de apariţie, la acesta din urmă, a unor afecţiuni genetice. Un exemplu este sindromul Apert, caracterizat prin diformităţi ale maxilarelor, dinţilor şi mâinilor.

Iar mai recent, au început să fie publicate studii care scot în evidenţă corelaţii tulburătoare între vârsta mai avansată a taţilor şi riscul apariţiei unor probleme legate de comportament, de capacităţile cognitive şi de sănătatea mentală a copiilor.

În urmă cu un an, un studiu realizat în Islanda, cu metode performante de analiză genetică, arunca o lumină sumbră asupra asocierii dintre vârsta tatălui în momentul concepţiei şi riscul unor mutaţii genetice care putea fi transmise progeniturii. Studiul, intitulat Rate of de novo mutations and the importance of father’s age to disease risk, arăta că pentru fiecare an de viaţă în plus al tatălui (vorbim de vârsta la care acesta concepe un copil), se acumulează, în materialul său genetic, două mutaţii de novo (care nu sunt  moştenite şi care apar spontan). Numărul acestor mutaţii se dublează la fiecare 16 ani, ceea ce ar însemna că, la 40 de ani, un bărbat prezintă un risc de două ori  mai mare de a-i transmite copilului său o asemenea mutaţie, comparativ cu un bărbat de 24 de ani, mutaţii ce pot avea consecinţe unori severe asupra dezvoltării şi sănătăţii copilului.

Pentru a face lucrurile şi mai îngrijorătoare, studiul menţiona, încă din rezumat,  două afecţiuni care pot speria orice părinte. “Aceste observaţii”, scriu autorii, “scot în evidenţă importanţa vârstei tatălui în ceea ce priveşte riscul apariţiei unor afecţiuni precum schizofrenia şi autismul."

În opinia autorilor articolului, creşterea vârstei taţilor ar putea explica sporirea numărului cazurilor de autism, cu 78% în ultimul deceniu.

Statistici realizate în SUA, de către Centers for Disease Control, arată că problemele de învăţare, tulburările cu deficit de atenţie, autismul şi întârzierile în dezvoltare au devenit mai frecvente în ultimii ani, numărul lor crescând cu 17% între anii 1997 şi 2008. Unul din 6 copii americani este diagnosticat cu probleme de dezvoltare, numărul acestor copii fiind cu aproape 2 milioane mai mare decât acum un deceniu.

Problema determinismului genetic al autismului este aprins dezbătută şi puţin înţeleasă, dar, în urma unor studii realizate în ultimul deceniu, se adună necontenit dovezi care arată că vârsta tatălui este un factor cu pondere importantă.

Cele mai recente astfel de  cercetari sugerează, în plus, că mutaţiile ce duc la apariţia autismului se acumulează de-a  lungul generaţiilor, astfel încât şi nepoţii unor bunici care aveau peste 50 de ani atunci când au avut copii au un risc mai mare de a fi autişti.

În ceea ce priveşte schizofrenia, un studiu amplu (pe 87.907 copii născuţi la Ierusalim între anii 1964 şi 1976) realizat în 2001 şi condus de Dolores Malaspina, psihiatru din cadrul Universităţii New York, a scos la iveală o corelaţie clară între vârsta mai înaintată a taţilor şi probabilitatea ca descendenţii lor să sufere de schizofrenie. Deşi, iniţial, rezultatele ei au fost criticate, doi ani mai târziu, în 2003, un studiu realizat  de cercetători danezi pe 7.704 pacienţi schizofrenici confirma existenţa acestei corelaţii, deşi concluziona că riscul creşte puternic după vârsta de 55 de ani a tatălui, mai degrabă decât să crească în mod gradat, de la an la an, după vârsta de 35 de ani.

Iar această tendinţă se combină în modul cel mai îngrijorător cu un alt fenomen al lumii moderne: îmbătrânirea populaţiei, mai pronunţată în ţările dezvoltate. Oamenii trăiesc mai mult, tot mai mulţi sunt longevivi, dar trăiesc cu boli specifice bătrâneţii. Este o asociere care pune nişte probleme foarte grave de ordin familial şi social: Judith Shulevitz citează, în articolul ei, dureroasa întrebare pusă, drept comentariu la întreaga situaţie, de către Avi Reichenberg, psihiatru la King’s College  - Londra, un specialist care studiază intens relaţiile dintre disfuncţiile neurologice, genetică şi vârsta mai înaintată a taţilor. Luând în considerare faptul că schizofrenia se declanşează de obicei în adolescenţă sau în prima tinereţe, el a rezumat în mod foarte direct (poate chiar brutal) gravitatea problemei astfel generate: “Cine va avea grijă de un astfel de copil? Un tată de 75 de ani, suferind de demenţă senilă?”

 

Preţul progresului

Specialiştii ne amintesc mereu că fertilitatea scade cu vârsta, iar cuplurile care se hotărăsc să amâne momentul în care vor deveni părinţi s-ar putea să nu mai reuşească să concepă pe cale naturală. Mulţi apelează atunci la calea reproducerii asistate medical - noi obişnuim să o numim adesea fertilizare in vitro, deşi acesta este doar un pas din întregul proces, care durează luni de zile şi presupune mai multe etape şi proceduri.

Fără îndoială, este o cucerire importantă a ştiinţei, iar numeroşii părinţi care, în urma unor astfel de intervenţii, şi-au văzut în sfârşit împlinit visul de a avea un copil sunt martori ai impactului benefic pe care îl poate avea, în vieţile oamenilor, progresul în acest domeniu al medicinei.

Dar, din păcate, medalia are şi un revers: aceste tratamente vin “la pachet” cu propriile lor riscuri. Un articol publicat în New England Journal of Medicine arăta că 8,3 % dintre copiii veniţi pe lume în urma unor astfel de tratamente aveau defecte de un fel sau altul, comparativ cu numai 5,8 % dintre copii concepuţi pe cale naturală.

Unul dintre factorii implicaţi ar putea fi utilizarea citratului de clomifen, substanţa activă din anumite medicamente care sunt administrate femeilor ce recurg la reproducerea asistată medical; substanţa are rolul de a stimula ovulaţia.

Dar aceste medicamente au, cred unii specialişti, efecte secundare deloc neglijabile, ce se pot repercuta asupra dezvoltării copiilor rezultaţi în urma unor astfel de tratamente. Michael Davies, pediatru la Universitatea Adelaide din Australia şi conducător al studiului citat, din New England Journal of Medicine, nu ezită să îl numească o bombă cu ceas; a afirmat că el şi echipa sa consideră că ar exista anual, în Australia, peste 500 de cazuri de defecte congenitale majore ce pot fi atribuite direct utilizării acestui medicament în cursul tratamentelor de fertilitate.

Apoi, specialiştii în tratamente de fertilitate aplică ovulelor şi spermatozoizilor recoltaţi de la viitorii părinţi tot felul de tehnici de laborator: de exemplu, le păstrează în medii de cultură ce conţin diverse substanţe chimice, ale căror efecte nu sunt întotdeauna perfect cunoscute.

O altă procedură la care recurg specialiştii în cursul reproducerii asistate, şi care ar putea avea efecte negative, este injectarea intracitoplasmatică a spermatozoizilor (ICSI - intracytoplasmic sperm injection): un spermatozoid sau o parte din el este injectat, cu ajutorul unei microseringi, direct în ovulul prelevat de la femeia ce doreşte să devină mamă. Cu alte cuvinte, se realizează artificial procesul de fecundare - contopirea ovulului şi a spermatozoidului pentru a forma celula-ou (zigotul) din care se va dezvolta embrionul. Dar studiile indică faptul că procedura este asociată cu un număr crescut de defecte congenitale ale embrionului, comparativ cu alte proceduri de fecundare în vitro.

Tratamentele de fertilitate, devenite o adevărată industrie, din cauza cererii tot mai mari, sunt relativ noi pe piaţa procedurilor medicale şi, consideră experţii, nu sunt reglementate suficient de strict, nici chiar în ţările avansate. Nu sunt urmăriţi, de exemplu, în mod extensiv şi riguros. copiii rezultaţi în urma acestor tratamente, pentru a vedea cum evoluează ei pe termen lung. Sau, chiar dacă se află unele lucruri despre ei, clinicile respective nu sunt obligate să pună la dispoziţia autorităţilor toată informaţia aferentă, ceea ce face dificile studiile ample şi eventualele intervenţii. O reglementare mai drastică ar fi extrem de importantă, dând celor dornici de a fi părinţi posibilitatea de a lua decizii mai bine informate.

 

Familii în schimbare

 Dacă mărirea vârstei la care oamenii fac copii conduce, în mod direct sau indirect, la creşterea unor riscuri legate de sănătate pentru copiii acestor părinţi, riscurile nu sunt, totuşi, numai de partea copiilor. Experienţa de a deveni părinte la vârsta mijlocie este însoţită de dificultăţi emoţionale şi pentru părinţi. Aceştia pot ajunge să fie prinşi la mijloc între copiii lor  încă mici şi proprii lor părinţi, deja bătrâni, care au şi ei nevoie de îngrijiri. Aceştia din urmă, copleşiţi de problemele lor de sănătate, specifice bătrâneţii, sunt mai puţin capabili să-şi sprijine copiii (tocmai când aceştia, având la rândul lor copii, ar avea nevoie de ajutor, emoţional şi practic) şi să ofere acel gen de participare, specific bunicilor, la viaţa de familie.



Apoi, cei care se hotărăsc să aibă copii mai târziu s-ar putea să nu aibă atâţia câţi ar dori, iar această discrepanţă între modelul de familie pe care îl visau şi cel pe care reuşesc să-l aibă poate fi dureroasă.

Uneori, nu mai au atâta energie câtă simt că le-ar trebui pentru a face faţă efortului de a creşte un copil. Mulţi dintre aceşti oameni, deveniţi  părinţi la o vârstă mai avansată, declară că ar fi dorit să aibă copii atunci când erau mai tineri, să nu fi amânat atât de mult lucrurile.

De asemenea, este evident că părinţii mai vârstnici ar putea ajunge o povară pentru copiii lor când aceştia sunt încă tineri şi nepregătiţi pentru a le purta de grijă; la fel de evident este că părinţii vârstnici ar putea dispărea - prin moarte - din viaţa copiilor lor la o vârstă când, iarăşi, aceştia sunt tineri; or, decesul unui părinte este mult mai traumatizant, spun psihologii, pentru oamenii tineri decât pentru cei maturi.

Şi totuşi, nu există niciun avantaj în situaţia de a deveni părinte la vârsta mijlocie, în loc de a face la tinereţe? Ba da, sunt şi aspecte pozitive. Părinţii care au, de exemplu, primul copil atunci când au între 35 şi 40 de ani au la activ 15-20 de ani de viaţă adultă şi de experienţă, ceea ce îi poate ajuta să reziste mai bine, psihic, încercărilor vieţii, inclusiv stresului presupus de creşterea copiilor. Au, de asemenea, în general, situaţii financiare mai stabile şi resurse materiale mai mari decât oamenii mult mai tineri, deci pot oferi copiilor lor o situaţie mai bună. Se cunosc mai bine pe ei înşişi, sunt mai conştienţi şi mai siguri de ei, mai echilibraţi şi , în general, mai pregătiţi să aibă copii. Venirea pe lume a copiilor le poata da efectiv sentimentul unui nou început, al unei reînnoiri a vieţii lor de familie.

Cu bune şi rele, problema este, evident, deosebit de complexă, prin multitudinea de aspecte pe care le implică, relaţiile dintre acestea şi efectele în perspectivă. De exemplu, creşterea vârstei la care oamenii fac copii duce la scăderea mărimii familiilor, iar acest lucru accelerează îmbătrânirea populaţiei, numărul de oameni în vârstă urmând să-l depăşească, în câteva decenii, pe cel al persoanelor tinere şi de vârstă mijlocie. Din punct de vedere social, impactul acestei schimbări ar putea fi uriaş, în diverse privinţe: o forţă de muncă îmbătrânită, ce va trebui recalificată permanent, cu costuri mari, ca să se adapteze unei tehnologii care evoluează în ritm galopant; prea puţini oameni tineri care să aibă grijă de cei mulţi şi bătrâni ş.a. Dur.

Există soluţii? Există, desigur, propuneri, recomandări, avertismente...

Unele sunt de ordin medical; de exemplu, medicii, conştienţi că oamenii au motivele lor întemeiate de a amâna momentul când vor avea copii, propun ca soluţie alternativă congelarea unor ovule şi spermatozoizi prelevaţi la tinereţe (când au şanse mult mai mari de a fi lipsite de defecte) şi utilizarea lor când o fi momentul. În cazul ovulelor, această metodă este practicată încă din anii 1980, dar bărbaţii sunt, se pare, mai reticenţi când e vorba să recurgă la păstrarea prin congelare a celulelor reproducătoare masculine, în vederea utilizării lor viitoare.

Alte soluţii ţin de politicile sociale şi financiare: alocaţii, reduceri de taxe şi impozite, diverse facilităţi bancare, concedii plătite pentru creşterea copiilor, cu garantarea păstrării locului de muncă - măsuri care să convingă oamenii să depăşească reticenţele de ordin financiar care îi împiedică adesea să aibă copii la tinereţe şi să-i ajute să combine eficient munca profesională cu creşterea copiilor. Unele ţări sunt mai avansate decât altele în aceste privinţe; Suedia şi Franţa sunt citate ca având astfel de politici eficiente , iar fertilitatea este, în aceste ţări, printre cele mai mari din vestul Europei.

Sunt necesare şi schimbări de mentalitate: de exemplu,  realizarea echilibrului dintre viaţa profesională şi viaţa de familie nu mai trebuie să fie considerată ca o datorie a femeilor (cum se întâmplă azi) ) ci, după cum spune Judith Shulevitz în articolul, ei deja citat, ca “un drept fundamental al omului.”

Oricum ar fi, ne găsim în faţa unei schimbări mari; viitoarele familii, viitoarea societate occidentală (din care facem parte şi noi, indiferent ce zic unii sau alţii) evoluează pe o cale nouă şi încă necunoscută în toată complexitatea efectelor pe care le va produce. Copiii tot mai puţini pe care-i avem vor alcătui o generaţie deja mult altfel decât cea precedentă, o generaţie cu mai puţine boli infecţioase, dar cu mai multe defecte congenitale, cu mijloace excepţionale de acces la informaţie, dar, posibil, cu dificultăţi mai mari de învăţare, cu imense posibilităţi de socializare şi mulţi prieteni, dar cu prea puţini bunici. Numai viitorul ne va arăta unde ne va duce această evoluţie, de care trebuie, totuşi, să ţinem seama de pe acum, căreia trebuie să încercăm, pe cât posibil, să-i prevedem consecinţele, şi bune şi rele, ca să ne putem adapta, pe termen lung, în cel mai eficace mod.