Prima pagină Stiinta

Copilul tău are „gena războinicului”? Cum îl poţi ajuta să se descurce mai bine la examene

Mihaela Stănescu 06.06.2014 | ● Vizualizări: 1184
Copiii, chiar cei emotivi şi vulnerabili la stres, pot învăţa să facă faţă competiţiilor şi să beneficieze de pe urma lor.     (Foto: Shutterstock.com) + zoom
Galerie foto (5)

Înainte de teză, unii copii nu pot dormi şi sunt chinuiţi de dureri de burtă; înaintea fiecărui examen, unii studenţi tremură şi vomită, iar ajunşi în faţa examinatorului, se blochează. Alţi copii şi adolescenţi, în faţa aceloraşi teze şi examene, au şi ei unele emoţii, dar nici vorbă de manifestările aproape invalidante ale primilor; dimpotrivă, stresul parcă scoate din ei tot ce au mai bun. De unde vin aceste diferenţe? Factorii legaţi de mediu, de educaţie, joacă un mare rol, dar tot mai multe cercetări arată că, în bună parte, problema este de ordin genetic. Eşti un „războinic” sau un „anxios”? Ar putea fi vorba despre o singură genă, care însă există în două variante, iar combinaţia de variante cu care e înzestrat fiecare om influenţează modul în care reacţionează la stres. Cum se explică această influenţă şi ce putem face pentru ca şi „războinicii” şi „anxioşii” să tragă folos de pe urma stresului competiţiei şi să se dezvolte optim în această lume plină de provocări?

E un domeniu nou de cercetare şi unul dintre cele mai incitante, poate datorită faptului că descoperirile realizate recent răspund unor preocupări majore ale oamenilor: cum să suportăm mai bine stresul testelor şi să obţinem rezultate mai bune? Cum să ne ajutăm copiii să treacă prin şcoală cu mai puţine temeri şi cu încredere în ei înşişi? Cum să trecem cu toţii prin viaţă, în general, cu mai multe reuşite, cu mai puţine eşecuri şi cu mai puţină uzură nervoasă din cauza nenumăratelor situaţii stresante de care ne lovim în cursul existenţei? 

Stresul pe termen scurt şi modul în care îi facem faţă în viaţa de zi cu zi, în funcţie de particularităţile individuale, este studiat de multă vreme. Să luăm cazul simplu şi frecvent al testelor, tezelor, examenelor de care avem parte adesea în şcoală – fie ea şcoală generală, liceu sau învăţământ universitar. Ce factori influenţează reacţia noastră la acest tip de stres?

  • o mare influenţă o are, desigur, modul în care am fost crescuţi, educaţia pe care am primit-o – în şcoală şi în afara ei -, caracteristicile mediului în care ne-am petrecut copilăria.
  • o altă influenţă ţine de capacităţile individuale – cei care sunt „buni la mate” nu vor fi atât de stresaţi de teza la matematică precum cei ale căror competenţe se evidenţiază mai mult la limba română şi limbi străine. 
  • influenţele hormonale de care am avut parte în timpul vieţii intrauterine joacă şi ele un rol, încă puţin cunoscut

Toţi aceşti factori sunt exteriori organismului, îşi exercită influenţa dinafară, la diferite vârste, înainte şi după naştere. Dar dacă lucrurile sunt stabilite, parţial, înainte ca aceşti factori să înceapă să acţioneze? Dacă zarurile sunt aruncate, într-o anumită măsură, încă din momentul concepţiei, din clipa în care un anume spermatozoid, purtător al unei anumite variante a unei gene, se uneşte cu un anume ovul, ce aduce, ca pereche a acelei gene, o variantă specifică – aceeaşi sau alta? 



Ceea ce numim noi de obicei „genă” este, în realitate, în cele mai multe cazuri, o pereche de gene. Genele sunt situate pe cromozomi, iar cromozomii noştri sunt şi ei perechi: omul are 46 de cromozomi, sau două seturi de câte 23. Unul dintre seturi provine de la mamă (se găseşte în ovul în momentul fecundaţiei), celălalt set de 23 provine de la tată şi soseşte odată cu spermatozoidul. Unindu-se, cele două celule reproducătoare pun la un loc cele două seturi de cromozomi, astfel încât celula-ou rezultată – din care se va forma o nouă fiinţă umană – are 46 de cromozomi. Prin diviziune, din celula-ou se formează toate celulele somatice ale embrionului, iar noul individ uman rezultat va avea, aşadar, setul complet de 46 de cromozmi în toate celulele corpului, cu excepţia celor reproducătoare. Acestea au un regim special: în ele numărul de cromozomi este redus la jumătate (un set de 23), astfel încât, atunci când le vine rândul să fie folosite pentru reproducere, prin unirea unui spermatozoid şi a unui ovul se reconstituie setul complet de 46 de cromozomi.

Specia umană are 23 de perechi de cromozomi: 22 de perechi de cromozomi somatici şi o pereche de cromozomi ai sexului (XX la femei, XY la bărbaţi).    (Foto: Shutterstock.com)

Abia recent specialiştii au început să investigheze şi latura genetică a fenomenului - conexiunea dintre modul în care facem faţă acestui tip de stres şi situaţiilor competiţionale, pe de o parte, şi zestrea genetică specifică fiecărui individ, pe de altă parte. 

Un articol amplu publicat recent în New York Times prezintă descoperirile realizate în acest domeniu, arătând cum reacţia noastră la presiunea competiţiei este determinată, în mare parte, de genele pe care le-am moştenit.

Gena cel mai mult studiată din acest punct de vedere este una numită COMT, care pare a fi responsabilă în mare măsură de reacţiile noastre la stresul competiţional.

Ca toate genele, COMT este prezentă în dublu exemplar – câte unul pe fiecare cromozom din perechea 22. Dar cele două exemplare nu sunt întotdeauna absolut identice. Intervine aici ceea ce numim polimorfismul unei gene: aceeaşi genă se poate prezenta în mai multe variante uşor diferite între ele. Gena COMT poate avea două variante (numite alele), COMT Val şi COMT Met. Un individ poate avea, pe cei doi cromozomi din perechea 22, fie două gene COMT Val, fie două exemplare de COMT Met, fie un exemplar COMT Met şi altul COMT Val.

Funcţia genei COMT este aceea de a codifica sinteza enzimei COMT (Catechol-O-metiltransferaza). Această enzimă este, din punct de vedere chimic, o proteină, fiind aşadar formată dintr-un lanţ de aminoacizi, care se leagă unul de celălalt într-o anumită ordine, după cum dictează „instrucţiunile” genetice cuprinse în gena COMT. Varianta COMT Met determină introducerea, în structura enzimei, într-un anumit punct al lanţului de aminioacizi, a unei molecule dintr-un aminoacid numit methionină, iar varianta COMT Val determină introducerea, în acelaşi punct, a unui alt aminoacid, numit valină. 

Pare o diferenţă minoră şi totuşi efectele ei sunt uimitoare. În funcţie de ce variante ale genei COMT posedă, indivizii umani pot să răspundă la stresul competiţional în moduri foarte diferite.  

Ce face această enzimă COMT?

Printre altele, degradează dopamina (un neurotransmiţător) din cortexul prefrontal, regiunea cerebrală asociată cu planificarea, luarea deciziilor, anticiparea consecinţelor unei acţiuni, rezolvarea conflictelor. Dopamina modifică viteza descărcărilor electrice emise de neuroni, „accelerând creierul ca un turboreactor”, explică Silvia Bunge, profesor de psihologier şi neuroştiinţe la Universitatea California, Berkeley.

Creierele noastre funcţionează normal în condiţiile existenţei unui nivel optim de dopamină – nici prea multă, nici prea puţină. Îndepărtând dopamina, enzima COMT ajută la reglarea activităţii neuronilor şi la menţinerea unor condiţii optime pentru funcţionarea minţii noastre. 

Cum este influenţată activitatea enzimei COMT de variantele genei COMT? Una dintre variante codifică sinteza unei enzime care degradează lent dopamina,  cealaltă codifică formarea unei enzime care degradează dopamina rapid. Ca să ne fie mai uşor, să le botezăm, convenţional,  în spaţiul acestui articol, gena COMT ”lentă” şi gena COMT „rapidă”.

 

Stresul şi gena COMT

Spre deosebire de stresul pe termen lung – foarte dăunător sănătăţii fizice şi mentale – tipul de stres pe termen scurt generat de situaţiile de competiţie îi poate ajuta pe oameni să îşi îmbunătăţească performanţele, spune autorul articolului. Iar un aspect foarte important este acela că,  pentru cei predispuşi la anxietate, soluţia nu este neapărat evitarea situaţiilor intens competiţionale; dimpotrivă, compertiţia le este benefică şi acestor anxioşi, dar trebuie ales cu grijă tipul de competiţie la care sunt supuşi. 

Un studiu recent, de pionierat, a adus informaţii importante despre corespondenţele între varianta COMT şi performanţele „purtătorului”. Studiul a fost realizat în Taiwan, unde până de curând elevii susţineau, în clasa a noua, un test foarte dificil, pe baza căruia erau admişi (sau nu) la licee. În foarte mare măsură, rezultatele obţinute la acest test le determinau copiilor viitorul, aşa că presiunea era uriaşă.

Cercetătorii de la Science Education Center, din cadrul National Taiwan Normal University, au folosit prilejul pentru a explora conexiunea dintre tipul de variantă COMT şi răspunsul la stresul competiţional. Au determinat genotipurile a 779 de elevi  şi le-au corelat cu notele obţinute de aceştia la teste.

În studii anterioare, realizate de alţi cercetători, în condiţiile unor teste de laborator, în care participanţilor li se cerea să rezolve diferite sarcini cognitive, se constatase că, în condiţii normale, cei care aveau gena asociată cu degradarea lentă a dopaminei (COMT lentă) erau mai avantajaţi. Dopamina fiind „evacuată” lent, creierele lor beneficiau de cantităţi mai mari din acest neurotransmiţător, iar ei erau mai rapizi şi mai precişi în gândire, se concentrau mai bine, anticipau mai bine consecinţele, se descurcau mai bine cu gândirea compexă. 

Creierele oamenilor cu cealaltă variantă a genei (COMT rapidă), ce producea enzima care degrada rapid dopamina, păreau, prin comparaţie, mai înceţi în gândire. Îndepărtarea rapidă a dopaminei din cortexul prefrontal făcea ca nivelurile acestui neurotransmiţător să fie mai mici şi cortexul prefrontal să lucreze ceva mai încet.

Dar – atenţie! - asta era valabil doar în lipsa stresului. În condiţii de stres, cei ce aveau gene COMT lente îşi pierdeau avantajul. Stresul duce la inundarea cortexului prefrontal cu dopamină, pe care enzimele acestor indivizi cu varianta lentă de COMT nu o puteau degrada suficient de rapid, astfel încât încărcătura mare de dopamină „copleşea” creierul – cam ca atunci când îneci motorul unei maşini dându-i prea multă benzină, explică Adele Diamond, specialist în neuroştiinţe cognitive la University of British Columbia.

Exact asta s-a întâmplat cu elevii taiwanezi din studiul menţionat: cei cu gene COMT „lente” (şi care, în mod normal, aveau rezultate şcolare mai bune şi chiar păreau mai inteligenţi decât ceilalţi) s-au prăbuşit sub presiune şi au avut rezultate mai proaste decât cei cu gene „rapide”. 

Iar aceste diferenţe pot fi observate şi la adulţi: persoanele care au cele mai bune rezultate în condiţii normale s-ar putea să nu fie aceleaşi cu persoanele care au performanţele cele mai bune în condiţii de stres şi presiune, spune prof. Diamond.

Creierele noastre funcţionează normal în condiţiile existenţei unui nivel optim de dopamină. Îndepărtând dopamina, enzima COMT ajută la reglarea activităţii neuronilor.     (Foto: Shutterstock.com)

Cei cu enzime cu acţiune rapidă (cu gena COMT „rapidă”) chiar au nevoie de stres pentru a da randament mare; viaţa normală, de zi cu zi, nu stimulează ascuţimea de minte de care sunt capabili. Abia sub stres, când cortexul lor prefrontal este plin de dopamină, aceştia arată de ce sunt cu adevărat în stare, căci enzimele lor „rapide” aduc şi menţin nivelul de dopamină la valoarea optimă. 

În lumea occidentală vorbitoare de limbă engleză, aceste diferenţe au fost recent descrise, sugestiv, printr-un joc de cuvinte: warrior/worrier. Cei care rezistă bine la stres şi parcă înfloresc sub presiunea competiţiei aparţin tipului „warrior” (războinic), în vreme ce aceia care suportă cu greu stresul şi se încovoaie sub presiune sunt de tipul ”worrier” (anxios, prăpăstios, un om care îşi face griji din orice.) Cunoscând în ce măsură sunt oamenii vulnerabili la stres şi cum tind să reacţioneze, pot fi luate măsuri care să-i ajute să se descurce mai bine în situaţii de competiţie, un lucru pe care toţi părinţii ar trebui să îl ştie.

Să lămurim mai bine legătura dintre gena COMT, enzima COMT şi calitatea de „războinic” sau de „anxios”. Unii oameni de ştiinţă cred că aceia înzestraţi cu enzime cu acţiune rapidă care degradează repede dopamina (deci cu gene COMT „rapide”) performeză bine sub presiune şi ar fi „războinici”. Ceilaţi, cei cu enzime ce acţionează lent (codificate de gena COMT „lentă”), sunt „anxioşii”, capabili de gândire mai elaborată, de o planificare mai complexă şi care par să se dovedească mai inteligenţi în situaţiile normale. 

În cursul evoluţiei, ambele tipuri de indivizi erau necesare şi valoroase, ajutând triburile umane să supravieţuiască într-o lume în care, ca şi acum, viaţa era un amestec de situaţii liniştite, normale, cu altele generatoare de presiune şi stres, chiar dacă provocările erau altele decât astăzi. 

Unii indivizi (aproximativ un sfert din populaţie, spun geneticienii) au două copii ale variantei „lente” („worrier”) a genei COMT. Un alt sfert posedă două copii ale variantei „rapide” („warrior”). Marea majoritate, cam jumătate din populaţie, prezintă un amestec de enzime lente şi enzime rapide, ca urmare a faptului că au, în perechea de cromozomi 22, un exemplar de genă COMT lentă şi un alt exemplar din varianta rapidă.

 

În ce mod ne sunt utile aceste descoperiri?

În SUA, armata pare foarte interesată de această genă: mai multe studii au investigat gena COMT, cu cele două variante ale ei, încercând să descopere corelaţii între variantele acestei gene şi probabilitatea apariţiei tulburării de stres post-traumatic la soldaţi, între variantele genei şi performanţele de zbor ale piloţilor, între genă şi  performanţele soldaţilor în luptă

Genetica nu e totul; experienţa îi ajută pe piloţi să depăşească limitările genetice.    (Foto: Shutterstock.com)

Deşi studiile sunt încă în desfăşurare, rezultatele preliminare  arată că nimic nu e bătut în cuie din cauza genelor,  că şi cei cu gene „anxioase” pot suporta un nivel foarte mare de stres, dacă sunt antrenaţi în acest sens. (Şi unii dintre membrii Navy SEAL au gene „anxioase”, aşa că, după cum spune autorul articolului, poţi fi literalmente un războinic cu gene anxioase). Ba chiar unul dintre studii arată că o treime dintre piloţii experţi aveau gene „anxioase” (COMT „lentă” în dublu exemplar). Însă iată că, în simulatoarele de zbor, în cele mai grele condiţii (zbor pe timp de noapte, fără vizibilitate, folosind doar aparatura de bord, confruntaţi cu probleme tehnice pe care trebuiau să le rezolve pe loc), aceşti piloţi cu gene „anxioase” s-au descurcat mult mai bine decât cei cu gene „războinice”, graţie puterii lor superioare de concentrare şi capacităţii foarte bune de procesare rapidă a unui volum mare de informaţii complexe. Tot acest studiu a arătat că genetica nu e totul; experienţa are un rol la fel de important şi îi ajută pe piloţi să depăşească „blestemul genetic”, cum îl numeşte autorul articolului

 

Dacă am privi altfel examenele şi concursurile?

Există părinţi care evită să îşi lase (sau să îşi îndemne) copiii să meargă la olimpiade (nici măcar la faza pe şcoală) sau la orice fel de alte concursuri şcolare, pe motiv că odraslele lor sunt foarte emotive şi abia fac faţă tezelor şi lucrărilor de control de la şcoală. 

Dar rezultatele acestor studii citate mai sus arată că evitarea competiţiei nu este cea mai bună soluţie pentru problemele anxioşilor. E mai bine, după părerea specialiştilor, ca ei să fie expuşi competiţiei, pentru a se obişnui cu ea, de vreme ce totul arată că antrenamentul şi experienţa îi pot ajuta să depăşească „handicapul genetic” al sensibilităţii exagerate la stresul competiţional. Şi există lucuri pe care părinţii le pot face pentru a-şi ajuta copiii să se descurce mai bine în asemenea situaţii.

Cercetări realizate pe studenţi şi elevi de către Jeremy Jamieson, profesor de psihologie la University of Rochester, au arătat că simplul fapt de a le spune participanţilor la teste – care treceau, evident, prin emoţiile fireşti în faţa testelor şcolare - că stresul poate avea efecte bune, că anxietatea le poate îmbunătăţi performanţele, îi ajuta efectiv să obţină note mai bune. Stresul era astfel transformat într-o forţă pozitivă, care stimula performanţa, iar efectele acestei transformări erau vizibile chiar şi sub aspect fiziologic, în nivelul mai scăzut al hormonilor de stres şi în creşterea fluxului de sânge oxigenat prin corp.

Păcat, spune Jamieson, că societatea noastră are o viziune atât de negativă asupra stresului. Când o persoană spune că e stresată, înţelege prin asta că nu se simte deloc bine. Dar, dacă am învăţa să vedem stresul din unele momente ca pe un stimulator al performanţei, multe lucruri s-ar îmbunătăţi.

Un alt studiu, întreprins de David şi Christi Bergin, profesori de psihologie a dezvoltării la University of Missouri, a arătat cât de utilă poate fi competiţia în stimularea performanţei:  elevii de liceu care începeau să participe la concursuri de matematică ajungeau, după câteva săptămâni, să rezolve probleme mult mai complexe decât la început. Iar această sporire a competenţei era vizibilă chiar şi la cei cărora nu le plăcuse iniţial matematica şi se înscriseseră la concursuri la insistenţele părinţilor. Treptat, a început să li se pară interesant – chiar captivant – să descopere noi concepte şi să treacă la un nou nivel, să se auto-depăşească pas cu pas.

Fără a exagera - trimiţând copii extrem de emotivi şi vulnerabili la stres să ia parte la competiţii de nivel prea avansat, unde presiunea s-ar dovedi prea mare, sau înscriind copiii la nenumărate concursuri, un weekend după altul -  părinţii pot totuşi folosi situaţiile competiţionale pentru a-şi ajuta copiii să progreseze. Încurajându-i să participe la concursuri şcolare obişnuite, să se înscrie în echipa de şah a şcolii, la cercul de artă ori la unul de ştiinţă, în funcţie de aptitudini şi preferinţe, le dau posibilitatea să se confrunte cu un mediu competiţional şi, chiar dacă nu vor câştiga, să se familiarizeze cu atmosfera competiţiei, să fie motivaţi de ea şi să înveţe să utilizeze aceste situaţii în avantajul lor, în viitor. 

Concursurile, de nivel corespunzător şi pe teme legate de interesele copilului, îl ajută pe acesta să se familiarizeze cu atmosfera competiţiei, să fie motivat de ea şi să înveţe să utilizeze aceste situaţii în avantajul lui.    (Foto: Shutterstock.com)

Cel mai important lucru este că aceste competiţii academice sunt utile atât „anxioşilor”, cât şi „războinicilor”. „Războinicii” au parte de provocările intense în care calităţile lor sunt cel mai bine puse în valoare, iar anxioşii se obişnuiesc treptat cu stresul, când acesta e administrat în doze mici şi repetate. În plus, după cum arătat multe studii, testele ajută la învăţarea mai eficientă, la fixarea mai trainică a cunoştinţelor. 

Înzestrarea genetica e răspunzătoare de multe, dar nu reprezintă totul. „Anxios” sau ”războinic” nu reprezintă o etichetă definitivă, indiferent de rezultatele unui test genetic. Cu metodele potrivite, orice variantă a genei COMT poate fi făcută să lucreze în favoarea posesorului.

ASCULTĂ CE GÂNDEȘTI