Motivul pentru care observarea orizontului evenimentelor unei găuri negre rămâne o provocare pentru astronomi

Conceptul de gaură neagră a „intrat pe scenă” de la elaborarea teoriei relativităţii generale a lui Albert Einstein, care spune că, cu cât este mai masiv un obiect, cu atât schimbă mai mult textura Universului, anume spaţiu-timpul. Influenţa aceasta sau curbarea produce atracţie gravitaţională care face ca obiectele din jur să orbiteze şi chiar să intre în coliziune cu obiectele înconjurătoare mai masive, scrie Curiosity.

La acea vreme, Einstein era nesigur de doar un singur detaliu: conform teoriei sale, dacă comprimi masa unei stele într-un spaţiu suficient de mic, legile fizicii ar fi încălcate pentru a crea o singularitate, un loc unde densitatea şi gravitaţia sunt infinite. După niciun an, teoria a fost confirmată – stelele masive se prăbuşesc într-un astfel de obiect.

• Cum și-a salvat Pământul apa de la distrugere totală în urmă cu 4,6 miliarde de ani
• Sonda MAVEN se rotește neputincioasă după ce s-a pierdut contactul

Forţele bizare aflate în acţiune într-o singularitate duc la o regiune în formă sferică a spaţiului cu o forţă de atracţie gravitaţională atât de puternică încât nici lumina nu poate scăpa. Aceasta este ceea ce cunoaştem drept gaură neagră, iar definiţia indică motivul pentru care nu putem vedea una: nu emite şi nu reflectă lumină. Pentru că lumina este singura cale prin care putem vedea, observarea unei găuri negre ar trebui să fie imposibilă.

Observaţiile vor fi într-un final posibile

Desigur, este doar o tehnicalitate, nici umbrele nu emit lumină, dar tot le putem „vedea” datorită contrastului cu lumina din jur.  Acesta este şi planul observării unei găuri negre, prin vederea luminii emise în jurul acesteia. Graniţa din jurul unei găuri negre care stabileşte dacă particulele pot scăpa sau nu se numeşte orizontul evenimentelor. Praful şi gazul care este tras spre gaură, dar nu trece de orizont, devin discul de acreţie care se învârte în jurul găurii la viteze atât de mari că se încălzeşte şi emite radiaţii X şi radiaţii gamma pe care telescoapele le pot observa. Aceste emisii sunt „vânate” de Event Horizon Telescope.

Telescopul este o realizare tehnologică uimitoare. Combină 15-20 de telescoape radio poziţionate peste tot pe glob, fiind despărţite între ele de o distanţă de 12.000 de kilometri, fiind de fapt un telescop de dimensiunea întregii planete, ceea ce permite o precizie care poate vedea chiar şi o muscă pe Lună.

Ceea ce este bine, pentru că volumul găurilor negre supermasive este relativ scăzut. Gaura din centrul galaxiei, cunoscută drept Sagittarius A* este cea mai bună ţintă pentru observaţii. Deşi are 4 miliarde de mase solare, diametrul său ar încăpea între distanţa de la Pământ la Soare. Combinat cu faptul că se află la 27.000 de ani lumină distanţă, este uşor de înţeles de ce până acum observarea unui astfel de eveniment este o mare provocare.

Dar astronomii de la Event Horizon Telescope au realizat deja observaţiile, iar acum se află în faza de compliare a datelor şi de utilizarea algoritmilor pentru a traduce informaţiile într-o imagine. Vom avea în curând imagini preliminare care vor arăta dimensiunea, forma şi mediul din jurul găurii negre supermasive. Tehnic vorbind, nu am vedea chiar „gaura”, ci un fenomen precum o umbră pe un perete, ceea ce oricum ne-ar spune multe despre fenomenul astronomic.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:

O gaură neagră uriaşă a fost descoperită în mijlocul Căii Lactee. Este de 100 de mii de ori mai mare decât Soarele

Ce se întâmplă dacă eşti atras într-o gaură neagră?

Cum se formează o gaură neagră?

Acestea sunt primele imagini cu gaura neagră supermasivă din centrul galaxiei noastre VIDEO