Ce s-a întâmplat atunci când Luna „s-a întors pe dos” în urmă cu 4,5 miliarde de ani?

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

În urmă cu peste 4,2 miliarde de ani, Luna „s-a întors pe dos” pentru a crea suprafața selenară cunoscută astăzi de omenire.

Cei mai mulți oameni de știință sunt de acord că Luna a fost creată în urmă cu aproximativ 4,5 miliarde de ani, atunci când un alt corp masiv din Sistemul Solar s-a izbit de Pământ, aruncând în spațiu material topit, care s-a transformat în satelitul nostru natural.

• O structură mamut descoperită în spațiul îndepărtat sfidează tot ce știm despre Cosmos
• „Soarta Pământului depinde de un echilibru delicat”: Cum ar putea supraviețui Terra după moartea Soarelui?

Cu toate acestea, modul în care s-a desfășurat formarea Lunii după acest început violent a fost descris de o echipă de oameni de știință de la Laboratorul Lunar și Planetar (LPL) al Universității din Arizona.

Aceștia spun că există mai multe căi posibile pe care satelitul natural al Pământului ar fi putut să le urmeze pentru a se forma în întregime, ducând în cele din urmă la sistemul Lună-Pământ pe care îl vedem astăzi. Echipa are, bineînțeles, propriile idei despre incidentele majore care ar fi putut forma Luna. Cercetătorii spun că probele de rocă colectate în timpul misiunii Apollo, de exemplu, ar putea indica faptul că a existat un moment în care Luna „s-a întors pe dos”.

Acest rezultat, dacă este adevărat, ar putea, de asemenea, să rezolve un mister persistent cu privire la compoziția Lunii.

Luna a fost creată în urmă cu aproximativ 4,5 miliarde de ani

„Luna noastră s-a întors literalmente pe dos”, a declarat Jeff Andrews-Hanna, coautor al cercetării și profesor asociat al LPL, într-o declarație. ,,Dar au existat puține dovezi fizice care să pună în lumină secvența exactă a evenimentelor din timpul acestei faze critice a istoriei lunare și există multe dezacorduri în ceea ce privește detaliile a ceea ce s-a întâmplat – la propriu.”

Rocile de lavă bazaltică aduse de pe Lună au prezentat concentrații surprinzător de mari de titan. În plus, observațiile prin satelit au dezvăluit că rocile vulcanice bogate în titan sunt localizate în principal pe partea apropiată a Lunii. Acest lucru i-a lăsat pe oamenii de știință cu întrebări cu privire la modul în care aceste roci particulare au ajuns acolo și nu sunt dispersate la scară mai largă.

Echipa de la Universitatea din Arizona sugerează că Luna s-a format rapid, lăsând-o la început acoperită în întregime de un ocean de magmă fierbinte. Pe măsură ce acest ocean s-a răcit și s-a întărit, ar fi format straturile exterioare ale lunii, inclusiv mantaua și crusta. Cu toate acestea, în straturile inferioare, luna tânără ar fi fost încă în agitație.

„Deoarece aceste minerale grele sunt mai dense decât mantaua de dedesubt, ele creează o instabilitate gravitațională și te-ai aștepta ca acest strat să se scufunde mai adânc în interiorul lunii”, a declarat Weigang Liang, liderul cercetării și fost doctorand al LPL, a declarat

Un mister persistent cu privire la compoziția Lunii

Co-autorul și cercetătorul Nan Zhang de la Universitatea din Peking a dezvoltat anterior modele care sugerau că un impact gigantic asupra Lunii ar fi putut cauza deplasarea unui strat dens de material bogat în titan de sub scoarță spre partea apropiată a acesteia. Odată ajuns acolo, acest material s-ar fi scufundat, ar fi format plăci sub formă de foițe și ar fi căzut în cascadă în interiorul lunii, lăsând un rest sub crustă sub forma unor corpuri intersectate de depozite dense bogate în titan.

Pentru a-și consolida teoriile topite ale materialului bogat în titan și observațiile asupra Lunii, echipa s-a orientat către datele din jurul anomaliilor gravitaționale lunare detectate de către misiunea NASA Gravity Recovery and Interior Laboratory (GRAIL), o misiune cu două nave spațiale.

Aceasta a confirmat că datele GRAIL sunt conforme cu simulările stratului de ilmenit.

O astfel de confirmare a arătat, de asemenea, că observațiile câmpului gravitațional ar putea fi folosite pentru a urmări distribuția resturilor de ilmenit rămase în urmă după ce majoritatea stratului dens s-a scufundat în interiorul adânc al lunii, scrie LiveScience.

De asemenea, echipa a reușit să determine momentul în care Luna s-a întors pe dos. Ei spun că întreruperea anomaliilor gravitaționale de către bazinele de impact lunare mari și vechi indică faptul că stratul bogat în ilmenit s-a scufundat înainte de aceste impacturi. Această ,,încrucișare” înseamnă că evenimentul de scufundare ar fi avut loc mai devreme de acum 4,22 miliarde de ani, ceea ce indică faptul că scufundarea ar fi putut declanșa vulcanismul, care a fost observat mai târziu pe suprafața lunară.

Vă recomandăm să mai citiți și:

Luna ar putea avea propriul fus orar până în anul 2026

Test de cultură generală. Câte planete ar încăpea între Pământ și Lună?

Cum am putea transforma Luna într-un uriaș detector de unde gravitaționale?

Unele mamifere tropicale par să aibă „fobie de Lună”