Ce este „sindromul Nobel” și de ce atât de mulți laureați îl dezvoltă?

Ce este „sindromul Nobel”? Albert Einstein, laureat al Premiului Nobel pentru fizică datorită lucrării sale despre efectul fotoelectric și genialul teoretician al relativității generale și speciale, a spus odată: „Adulația exagerată de care se bucură munca mea mă face să mă simt foarte inconfortabil. Mă simt obligat să mă consider un impostor involuntar.”

Deși a avut realizări extraordinare, Einstein pare să fi suferit de ceea ce astăzi numim „sindromul impostorului”, adică sentimentul că nu meriți succesul obținut, că ești un „mincinos”, în timp ce toți ceilalți par să își fi câștigat locul pe merit.

• ESA intensifică cercetarea Pământului pe măsură ce viitorul agențiilor americane devine tot mai incert
• Un expert spune că modelele lingvistice mari nu vor fi niciodată cu adevărat inteligente

Dacă e reconfortant să știi că până și Einstein a avut astfel de trăiri, nu toți laureații Premiului Nobel reacționează la fel. Dimpotrivă, unii par să ia recunoașterea supremă drept un bilet de intrare într-o lume a ideilor bizare. Există chiar un termen pentru acest fenomen: sindromul Nobel, descriind înclinația unor laureați spre credințe neștiințifice sau complet excentrice, de regulă în afara domeniului lor de competență.

Ce este „sindromul Nobel” și cine l-a avut de-a lungul timpului?

Lista celor care au alunecat în această zonă este surprinzător de lungă și cuprinde oameni de știință remarcabili care, după ce au fost premiați, și-au manifestat interesul pentru fenomene paranormale, percepții extrasenzoriale și chiar pentru… ratoni verzi fosforescenți care merg pe motocicletă și vorbesc.

Într-un capitol al cărții „Critical Thinking in Psychology”, cercetătorii au documentat astfel de cazuri. În timp ce unii laureați au susținut idei periculoase și controversate, cum ar fi opiniile rasiste ale lui James Watson despre inteligență, alții s-au pierdut în teorii mai… „distractive”.

Pierre Curie, laureat al Premiului Nobel pentru descoperirea radiului și a poloniului, a devenit fascinat de spiritism și credea că studiul paranormalului ne-ar putea ajuta să înțelegem mai bine magnetismul. Joseph Thomson, cel care a descoperit electronul, a fost membru timp de 34 de ani în Societatea pentru Cercetări Psihice.

Iar Charles Richet, laureat Nobel în 1913, este autorul termenului „ectoplasmă”, crezând că aceasta este o substanță care iese din corpul persoanelor care pot comunica cu spiritele, în timpul ședințelor de spiritism. În realitate, multe astfel de persoane, cum a fost Helen Duncan, foloseau trucuri banale: ea înghițea tifon și îl regurgita în timpul ședințelor, uneori adăugând mănuși de cauciuc sau poze decupate din reviste pentru efecte spectaculoase.

Ratonul verde de pe motocicletă

Uneori însă, „sindromul Nobel” poate avea consecințe mai grave. Richard Smalley, laureat al Premiului Nobel pentru chimie în 1996, a început să respingă teoria evoluției. Alți laureați au promovat idei precum eugenismul, lobotomia sau teorii periculoase despre autism.

Un caz notoriu este cel al dr. Kary Mullis, care a câștigat Premiul Nobel pentru chimie în 1993. După premiu, a devenit sceptic față de schimbările climatice, a pus la îndoială rolul virusului HIV în declanșarea SIDA și a susținut ideea, larg discreditată, a astrologiei. Mai mult, a povestit că în 1985 a întâlnit un raton verde fosforescent care mergea pe o motocicletă portocalie neon și care, la miezul nopții, s-a transformat într-un delfin cântător, relatează IFL Science.

De ce se „îmbolnăvesc” laureații de „sindromul Nobel”?

De ce ajung unii laureați Nobel în astfel de zone? Paul Nurse, el însuși laureat, crede că presiunea mediatică are un rol important. După primirea premiului, spunea el, „în ochii multora am devenit brusc un expert mondial în orice domeniu”.

„Nu sunt o persoană excesiv de modestă și știu câte ceva despre biologie și știință în general, dar să fiu expert în toate? Cu siguranță nu”, scria Nurse în The Independent, sfătuindu-i pe ceilalți laureați să nu se aventureze prea departe dincolo de specializarea lor.

El avertiza că vor fi asaltați cu cereri de a semna scrisori, petiții sau de a susține cauze diverse: „Unele nobile, altele nu prea. Dar nu vă lăsați tentați să vă depărtați prea mult de domeniul vostru sau de știință, în general.”

Cercetătorii care au analizat aceste cazuri propun o altă explicație: combinația dintre erori cognitive (precum iluzia de infailibilitate), trăsături de personalitate (narcisismul sau deschiderea excesivă către idei noi) și complexul de „guru” poate face ca și cele mai strălucite minți să le cadă pradă unor greșeli de gândire.

De altfel, nici Isaac Newton nu a fost imun, celebrul fizician avea o pasiune pentru alchimie și convingeri religioase ciudate.

Deși nu există dovezi clare că laureații Nobel sunt mai predispuși la astfel de deviații, e fascinant să observăm că nici măcar geniile nu sunt complet ferite de gândirea irațională. Dar nu e cazul ca oamenii de știință să-și facă probleme, sindromul Nobel nu e o boală reală și nu îi va împiedice să-și continue cercetările aducătoare de premii.

Vă recomandăm să citiți și:

De ce dormim diferit în funcție de vârstă?

Strategia foarte simplă prin care putem ușura stresul financiar

Un medicament pentru hipertensiune ar putea încetini îmbătrânirea

Unii câini ar putea detecta mirosul bolii Parkinson