De ce, uneori, uităm chiar și amintirile plăcute?

Adaugă descoperă.ro ca sursă preferată în Google

„Soțul meu îmi povestea recent despre un moment dintr-o vacanță trecută. Nu era ceva important, dar suna plăcut. Eu, însă, nu-mi aminteam nimic. El a fost surprins. Cum e posibil ca două persoane să-și amintească atât de diferit același moment? Și de ce eu nu am deloc acea amintire? Să fie pentru că sunt prea ocupată și ‘nu mai am loc’ în memorie?”, își începe explicația prof. Spear.

• Oamenii de știință au creat forme exotice de materie care nu ar trebui să existe
• Cum să cumperi mai puțin într-o lume a tentațiilor digitale?

Aceasta pare o explicație logică, dar nu este corectă. Creierul nu funcționează ca un recipient care se umple. El filtrează informația.

O profesoară de anatomie explică de ce , uneori, ne pierdem amintirile plăcute

În fiecare zi suntem expuși la mult mai multe detalii decât am putea reține. De aceea, creierul selectează: atenția decide ce observăm, emoțiile stabilesc ce contează, iar hipocampul ajută la stocarea pe termen lung. Dacă nu suntem atenți, procesul se oprește din start.

„Probabil că, în acel moment din vacanță, soțul meu a fost prezent și atent, iar eu eram distrasă: mă gândeam la program sau la ce urmează. Diferența pare mică, dar este esențială”, spune profesoara, citată de ScienceAlert.

Fără atenție, amintirile nu se formează complet. Așadar, nu este vorba că am pierdut acea amintire, ci că, de fapt, nu a fost creată.

De ce, uneori, ne pierdem amintirile plăcute? Chiar și atunci când o amintire există, ea nu este fixă. De fiecare dată când ne-o reamintim, o reconstruim din fragmente. Prin repetare (povestire sau reflecție) ea devine mai clară și mai stabilă.

De aceea, două persoane pot avea amintiri diferite despre același eveniment. Creierul nu înregistrează pasiv realitatea, ci o interpretează și o selectează.

Este posibil să nu mai ai spațiu în minte?

Senzația de „minte plină” nu vine din lipsa de spațiu, ci din limitele atenției. Memoria de lucru, adică informația pe care o putem procesa pe moment, este limitată. Când este suprasolicitată, informațiile noi sunt mai greu de fixat.

Comparația cu un computer este utilă, dar doar parțial. Spre deosebire de un hard disk, creierul nu stochează amintirile ca fișiere separate. Ele sunt distribuite în rețele de neuroni și se modifică de fiecare dată când sunt accesate.

Chiar dacă unele estimări sugerează că creierul ar putea stoca cantități uriașe de informație, în realitate el se reorganizează constant. Informațiile nu sunt păstrate la nesfârșit, ci sunt ajustate sau uitate dacă nu mai sunt utile.

Acest lucru ridică o întrebare importantă: ce se întâmplă cu amintirile importante?

Ele nu se păstrează automat. Pentru a rezista, trebuie „reactivate”, acest lucru fiind făcut prin rememorare, discuții sau asociere cu alte experiențe. Fără acest proces, amintirile devin tot mai greu de accesat.

De cele mai multe ori, nu dispare amintirea în sine, ci capacitatea de a o recupera. Uneori, un miros sau o melodie o poate readuce brusc în minte.

În concluzie, lipsa unei amintiri nu înseamnă că „nu mai avem loc”, ci fie că momentul nu a fost trăit cu atenție, fie că nu a mai fost reactivat de mult timp.

Vă recomandăm să citiți și:

Cum știi că vorbești cu un psihopat? Ce este mit și ce spune, de fapt, știința

Peptidele, noul „miracol” din wellness. Promisiuni mari, riscuri pe măsură

Ar putea fi mișcările rapide și controlate ingredientul secret al fitnessului?

Uleiul de măsline extravirgin ar putea stimula capacitatea creierului