Atunci când cineva se descrie ca fiind „un om asumat”, afirmația pare, la suprafață, un semn al maturității emoționale. Termenul a intrat atât de des în vocabularul cotidian, încât și-a pierdut conturul precis, devenind uneori un scut retoric folosit pentru a evita exact responsabilitatea pe care o invocă.
Diferența dintre imaginea pe care o avem despre noi și comportamentul real devine vizibilă mai ales în situațiile incomode, când cineva ne vorbește despre o greșeală, o promisiune încălcată sau o experiență dureroasă. Atunci, felul în care ascultăm, răspundem și suntem dispuși să reparăm ceea ce nu a funcționat poate spune mai mult despre capacitatea noastră de asumare decât orice declarație.
O persoană poate susține sincer că este responsabilă, deschisă și corectă, dar poate întâmpina dificultăți când aceste calități sunt puse la încercare. Nu înseamnă neapărat că minte sau că îi lipsește maturitatea emoțională, ci că imaginea de sine și comportamentul nu coincid întotdeauna, mai ales în momentele în care apare disconfortul.
Un concept relevant aici provine din studiile psihologului John Gottman, cunoscut pentru cercetările asupra relațiilor de cuplu. În modelul său privind comunicarea conflictuală, Gottman identifică patru tipare care pot deteriora relațiile atunci când devin recurente: critica îndreptată împotriva persoanei, disprețul, defensivitatea și retragerea din comunicare, cunoscută în literatura de specialitate drept stonewalling.
Defensivitatea apare atunci când o persoană percepe observațiile celuilalt ca pe un atac și încearcă să își protejeze imaginea sau să respingă responsabilitatea. În loc să răspundă problemei discutate, poate începe să se justifice, să contraatace ori să mute vina asupra interlocutorului.
Gottman subliniază că această reacție este frecventă în relații și nu presupune neapărat intenția de a răni. Totuși, atunci când devine un mod obișnuit de a gestiona conflictele, defensivitatea îngreunează rezolvarea problemelor și poate amplifica tensiunile. Alternativa recomandată este recunoașterea propriei contribuții la situație, chiar și atunci când aceasta reprezintă doar o parte a conflictului.
Un om care își asumă responsabilitatea încearcă să înțeleagă ce s-a întâmplat, să clarifice și să își asume partea care îi aparține, fără a minimaliza trăirea celuilalt. Asumarea nu este doar o declarație, ci și capacitatea de a răspunde constructiv atunci când o situație dificilă pune sub semnul întrebării imaginea pe care o avem despre noi.
O posibilă explicație se regăsește în conceptul psihologic de imagine de sine, care cuprinde convingerile unei persoane despre propriile calități, valori și comportamente. Ne putem considera sinceri, empatici și responsabili, iar aceste convingeri pot deveni componente importante ale identității noastre.
Atunci când cineva ne atrage atenția că am procedat nedrept sau că am provocat suferință, observația poate intra în conflict cu această reprezentare favorabilă. Critica nu mai este percepută exclusiv ca o informație despre un comportament, ci poate fi interpretată ca o amenințare la adresa propriei valori.
Cercetările din domeniul autoafirmării psihologice oferă indicii despre modul în care oamenii gestionează asemenea amenințări. Într-un studiu publicat în 2010 în Personality and Social Psychology Bulletin, psihologii Clayton Critcher, David Dunning și David Armor au analizat, prin patru experimente, condițiile în care reafirmarea valorilor personale poate reduce răspunsurile defensive la informații amenințătoare pentru imaginea de sine. Rezultatele au arătat că momentul intervenției contează, autoafirmarea fiind mai eficientă atunci când precedă formarea unei reacții defensive.
Studiul nu a fost conceput pentru a măsura asumarea în relațiile de cuplu, dar susține o idee relevantă: oamenii pot deveni mai puțin receptivi la informații atunci când simt că acestea le amenință imaginea despre propria persoană.
În propriul discurs, individul se simte puternic, coerent și integru. În practică însă, atunci când este confruntat cu o situație reală care îl pune în dificultate, reacția poate să contrazică tocmai imaginea pe care încearcă să o proiecteze.
Această discrepanță se vede foarte clar în contextul interacțiunilor intime. O nemulțumire exprimată de partener, un prieten sau un membru al familiei poate fi interpretată ca o acuzație, chiar și atunci când intenția interlocutorului este să clarifice o situație.
Disconfortul asociat feedbackului apare însă și în alte contexte. Un articol publicat în 2022 de Harvard Business School Working Knowledge prezintă cercetări coordonate de Francesca Gino, potrivit cărora oamenii subestimează adesea cât de mult își doresc ceilalți să primească feedback constructiv. În experimente care au inclus inclusiv prieteni apropiați și parteneri romantici, cei care trebuiau să ofere observații se așteptau frecvent ca discuțiile să decurgă mai rău decât s-a întâmplat în realitate.
Aceste rezultate nu înseamnă că orice critică este bine primită, ci evidențiază dificultatea pe care o pot avea oamenii în anticiparea reacțiilor celorlalți și în gestionarea conversațiilor inconfortabile.
Pentru a înțelege ce se află dincolo de diferența dintre asumare și defensivitate, merită observat un detaliu esențial: asumarea nu se vede numai în declarații, ci în felul în care gestionăm tensiunea.
A fi asumat presupune să poți participa la o conversație dificilă fără să transformi automat nemulțumirea celuilalt într-o acuzație împotriva propriei persoane. Înseamnă să poți cere clarificări, să accepți că ai putea fi responsabil pentru o parte din situație și să faci diferența dintre explicarea comportamentului și justificarea lui.
Replici precum „iar începi?”, „exagerezi”, „nu mă interesează discuțiile astea” sau „totul este din vina ta” pot indica o reacție defensivă atunci când sunt folosite pentru a respinge nemulțumirea celuilalt fără a o asculta. Totuși, o expresie precum „nu-mi place tonul tău” poate reprezenta și o limită legitimă într-o conversație tensionată. Sensul unei replici depinde de context, de modul în care este rostită și de ceea ce urmează după ea.
O reacție izolată nu este suficientă pentru a judeca maturitatea emoțională a cuiva. Mai relevant este tiparul care se repetă în timp: persoana evită constant orice responsabilitate sau poate reveni asupra discuției, poate reflecta și își poate corecta comportamentul?
Una dintre cele mai frecvente dificultăți în relațiile apropiate apare atunci când două persoane discută despre aceeași situație din perspective diferite. Una încearcă să explice ce a intenționat să facă, în timp ce cealaltă vorbește despre felul în care a fost afectată.
De exemplu, atunci când cineva spune „m-a durut că nu ai fost alături de mine”, răspunsul „nu asta a fost intenția mea” poate fi sincer și relevant, dar nu clarifică neapărat întreaga problemă. Persoana care exprimă nemulțumirea poate avea nevoie nu doar să înțeleagă intenția celuilalt, ci și să simtă că experiența sa a fost ascultată.
În același timp, faptul că cineva s-a simțit rănit nu dovedește automat că interlocutorul a greșit. Emoțiile sunt reale ca experiențe subiective, însă interpretările care le însoțesc pot fi incomplete sau inexacte. O conversație responsabilă trebuie să permită atât recunoașterea impactului emoțional, cât și examinarea faptelor și a intențiilor.
Asumarea presupune tocmai capacitatea de a ține cont de ambele perspective, fără a transforma discuția într-o competiție între cine are dreptate și cine trebuie să se declare vinovat.
Asumarea reală are la bază capacitatea de autoreglare emoțională. O persoană care reușește să își gestioneze reacțiile poate asculta o observație inconfortabilă fără să o respingă imediat și fără să simtă că recunoașterea unei greșeli îi anulează valoarea personală.
Ea poate spune „înțeleg ce spui”, „nu am realizat că ai simțit asta”, „hai să clarificăm”, „ai dreptate aici”, „aici am reacționat prost”.
Nu este vorba despre acceptarea automată a vinovăției, ci despre maturitatea de a nu transforma o discuție emoțională într-o luptă pentru statut.
În abordarea Gottman, un rol important îl au și încercările de reparare a relației, numite repair attempts. Acestea pot fi formulări, gesturi sau comportamente prin care partenerii încearcă să reducă tensiunea și să împiedice escaladarea conflictului. O scuză sinceră, recunoașterea unui punct de vedere valid sau propunerea unei soluții pot reprezenta asemenea încercări.
Totuși, repararea unei relații nu se limitează la o conversație reușită. Atunci când problema privește un comportament repetat, asumarea trebuie să se reflecte și în schimbările ulterioare. O promisiune de a proceda diferit își câștigă credibilitatea prin consecvență, nu prin simpla ei formulare.
Comportamentul, nu discursul, construiește încrederea.
Expresia „eu sunt un om asumat” nu este, în sine, nici dovada maturității emoționale, nici dovada contrariului. Poate reprezenta o descriere sinceră a propriilor valori sau, în anumite împrejurări, o modalitate de a încheia o conversație incomodă fără a discuta problema concretă.
De exemplu, atunci când cineva răspunde unei nemulțumiri prin „nu asta a fost intenția mea, eu nu car cu mine neînțelegerile, sunt o persoană asumată”, merită observat dacă afirmația este urmată de disponibilitatea de a clarifica situația.
Dacă discuția se oprește la această justificare, atenția se poate muta de la experiența celui care și-a exprimat nemulțumirea la imaginea personală a interlocutorului. Dacă, în schimb, persoana întreabă ce anume a provocat suferință, își explică perspectiva și caută o soluție, declarația poate fi susținută prin comportament.
Un răspuns care păstrează conversația pe subiect poate fi: „Înțeleg că nu aceasta a fost intenția ta. Eu încerc să îți explic cum am trăit situația și aș vrea să vedem împreună ce putem face diferit data viitoare”.
O asemenea formulare nu presupune renunțarea la propriul punct de vedere și nici obligația celuilalt de a accepta o vină. Ea deschide însă posibilitatea unui dialog în care ambele persoane pot fi ascultate.
În fond, asumarea devine credibilă atunci când este susținută de fapte, mai ales în momentele dificile. Nu presupune absența greșelilor, a iritării sau a reacțiilor defensive, ci disponibilitatea de a le recunoaște și de a învăța din ele.
Iar diferența cea mai importantă nu este întotdeauna între omul care se apără și cel care nu se apără niciodată, ci între omul care rămâne blocat în propria justificare și cel care poate reveni asupra situației, poate asculta și poate schimba ceva.
În cercetările despre reacțiile defensive, psihologii au observat că oamenii pot deveni mai receptivi la informații incomode atunci când nu le percep ca pe o amenințare la adresa întregii lor identități.
Un studiu publicat în 2014 în Journal of Personality and Social Psychology a arătat că reafirmarea unor valori personale importante poate oferi o perspectivă mai largă asupra propriei persoane, reducând tendința de a considera o amenințare punctuală ca fiind definitorie pentru întreaga valoare personală. Rezultatele oferă o explicație posibilă pentru motivul pentru care siguranța de sine poate facilita acceptarea greșelilor.
Surse:
https://psychcentral.com/health/self-concept
https://psycnet.apa.org/record/2009-18895-008
De ce psihologii nu recomandă sfaturile despre sănătate mintală de la chatboți?