De ce ne plac băuturile acidulate? Consumul de apă carbogazoasă este la modă cel puțin din anul 1767 și nu pare să dispară prea curând. Dar ce anume ne face să apreciem senzația specifică a băuturilor acidulate?
De ce ne plac băuturile acidulate? Oamenii presupun adesea că senzația de acidulare provine din bulele care se sparg pe limbă. Totuși, atunci când voluntarii consumă băuturi carbogazoase într-o cameră presurizată, unde bulele nu se sparg, descriu senzația în același mod. Prin urmare, nu este vorba doar despre un fenomen mecanic.
Din punct de vedere chimic, adăugarea dioxidului de carbon în apă formează acid carbonic, detectat de celulele gustative sensibile la acru. Cercetările sugerează că o enzimă numită anhidrază carbonică se află pe aceste celule și reacționează cu acidul, contribuind la senzația specifică a apei carbogazoase. Un exemplu interesant vine de la alpiniștii care iau medicamente împotriva răului de altitudine ce blochează această enzimă: după ce beau șampanie, aceștia spun că băutura are un gust neplăcut, asemănător apei din mașina de spălat vase.
Enzima, împreună cu o reacție care are loc la nivelul nervului trigemen, ar putea explica senzația unică produsă de apa carbogazoasă. Totuși, dacă o specie extraterestră ar studia gusturile oamenilor, ar putea considera apa carbogazoasă extrem de neplăcută. Dioxidul de carbon din băuturile acidulate activează receptorii pentru durere. Teoretic, ar trebui să urâm această senzație produsă de CO2.
Un alt studiu a arătat că o cantitate mai mare de dioxid de carbon într-o băutură poate face ca aceasta să fie percepută drept mai rece. În schimb, răcirea efectivă a apei crește senzația de iritație. Acest lucru sugerează existența unei legături între senzația de „înțepătură” produsă de apa carbogazoasă și senzația plăcută de răcorire, deși procesul chimic care stă la baza acestui efect nu este pe deplin înțeles.
„Am încercat să facem șoarecii să bea apă carbogazoasă, dar nu beau. Nu le place”, spune Nicholas Ryba, cercetător principal la Institutul Național de Cercetare Dentară și Craniofacială din SUA. Potrivit lui Ryba, acest lucru sugerează că nu există un mecanism chimic care să atragă în mod natural toate mamiferele către apa carbogazoasă. Același lucru este valabil și pentru cai și alte animale, spune Bruce Bryant, cercetător asociat principal la Monell Center (SUA), institut de cercetare nonprofit specializat în gust și miros.
Animalele dispun de mai multe sisteme capabile să detecteze dioxidul de carbon, probabil o adaptare evolutivă care le ajută să identifice lucruri periculoase ce produc CO2, precum alimentele aflate în putrefacție.
O posibilă explicație pentru faptul că Homo sapiens reprezintă o excepție este, potrivit lui Bryant, următoarea: „Există anumite persoane cărora le place să trăiască la limită”. Ideea nu este chiar atât de absurdă, iar Ryba consideră că reprezintă una dintre posibilități.
Cea mai apropiată analogie este mâncarea picantă. În 1997, psihologul Paul Rozin susținea că alimentele iuți reprezintă un exemplu al modului în care oamenii „se bucură de situații în care corpul îi avertizează asupra unui pericol, dar ei știu că sunt, de fapt, în siguranță”. Același principiu i s-ar putea aplica și apei carbogazoase, cu efectele sale ușor iritante și furnicătoare, scrie PopSci.
Iar Bryant adaugă că cercetătorii încă încearcă să înțeleagă exact ce înseamnă senzația pe care oamenii o descriu drept „răcoritoare”.
De ce unii oameni reacționează mai bine la vaccinuri decât alții?
O genă specific umană s-ar ascunde în spatele capacității noastre cerebrale excepționale
Un zahăr fără calorii este de 3.500 de ori mai dulce decât zaharoza, dar nu afectează glicemia
O boală tăcută afectează 1 din 3 bărbați de 30 de ani. La 70 de ani, aproape toată lumea o are