De ce nu ne putem gâdila singuri? Creierul slăbește senzațiile pe care le poate anticipa

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Când încercăm să ne gâdilăm singuri, creierul știe unde și când ne vom atinge. El reduce intensitatea senzației înainte ca aceasta să ne surprindă și să provoace reacția obișnuită.

O atingere pe talpă sau în zona coastelor poate provoca râs dacă vine din partea altei persoane. Același gest, făcut cu propria mână, are un efect mult mai slab. Diferența apare deoarece creierul poate anticipa consecințele mișcărilor pe care le inițiem.

Gâdilatul depinde de imprevizibilitate. Când altcineva ne atinge, nu știm cu precizie unde va ajunge mâna sa, câtă presiune va folosi și când se va opri. În schimb, propriile mișcări nu ne pot surprinde în același fel.

Cum recunoaște creierul atingerea produsă de noi

La sfârșitul anilor 1990, cercetătorii Sarah-Jayne Blakemore, Daniel Wolpert și Chris Frith au studiat felul în care creierul reacționează la atingerea produsă de propria persoană.

Când hotărâm să mișcăm mâna, creierul trimite o comandă către mușchi. În același timp, folosește informațiile despre acea comandă pentru a estima ce urmează să simțim: locul atingerii, momentul contactului și intensitatea aproximativă.

Cerebelul, structură implicată în coordonarea și controlul mișcărilor, participă la realizarea acestei estimări. Dacă senzația primită de la piele corespunde cu ceea ce a anticipat creierul, răspunsul la atingere este redus.

Experimentele de imagistică cerebrală au arătat că atingerea provocată de propria mână produce o activitate mai redusă în regiunile care prelucrează senzațiile tactile decât o atingere asemănătoare venită din exterior. Creierul nu ignoră contactul, dar îi diminuează intensitatea.

Același mecanism ne ajută să distingem între acțiunile proprii și evenimentele produse în jurul nostru.

O mică întârziere face atingerea mai greu de anticipat

Într-unul dintre experimente, participanții mișcau un dispozitiv care atingea palma celeilalte mâini. Cercetătorii puteau modifica momentul și direcția contactului.

Atunci când dispozitivul reproducea imediat mișcarea participantului, atingerea era percepută ca fiind mai slabă. Dacă aparatul întârzia contactul, chiar și pentru o fracțiune de secundă, senzația devenea mai intensă.

O întârziere de aproximativ 100–200 de milisecunde putea face atingerea să pară mai apropiată de cea produsă de altcineva. Predicția creierului nu mai corespundea perfect cu ceea ce se întâmpla în realitate.

Din același motiv, un dispozitiv controlat de noi poate ajunge să ne gâdile dacă introduce o întârziere sau schimbă ușor direcția mișcării. Nu mâna străină este esențială, ci caracterul neașteptat al atingerii.

Nu orice gâdilat provoacă râs

Cercetătorii deosebesc două forme de gâdilat. O atingere foarte ușoară, asemănătoare trecerii unei pene sau unei insecte peste piele, produce mai ales mâncărime și impulsul de a îndepărta stimulul. Această senzație poate apărea și când ne atingem singuri.

Gâdilatul mai apăsat, aplicat în zone precum tălpile, axilele sau coastele, poate declanșa râs, zvârcolire și încercarea de a ne retrage. Tocmai această reacție este dificil de provocat prin propriile mișcări.

Nu se știe cu certitudine de ce a evoluat un asemenea răspuns. Unele ipoteze îl leagă de protejarea zonelor vulnerabile, iar altele de joc și de relațiile sociale. Gâdilatul apare frecvent în interacțiunile dintre părinți și copii, dar și în joaca unor primate și a altor mamifere. Aceste explicații rămân însă ipoteze, nu concluzii definitive.

Există persoane care se pot gâdila singure?

Pentru cei mai mulți oameni, atingerea produsă voluntar este prea ușor de anticipat pentru a provoca un gâdilat puternic. Există însă diferențe individuale.

Unele cercetări au identificat o reducere mai slabă a senzațiilor autogenerate la anumite persoane cu schizofrenie, mai ales în prezența unor simptome legate de perceperea propriilor acțiuni ca fiind controlate din exterior. Acest rezultat nu înseamnă că posibilitatea de a te gâdila singur indică o tulburare psihică și nu poate fi folosită pentru stabilirea unui diagnostic.

În condiții obișnuite, explicația este mai simplă: creierul nostru cunoaște mișcarea înainte ca degetele să atingă pielea. Gâdilatul își pierde astfel elementul care îl face atât de puternic – surpriza.

Știați că?

Aristotel observa încă din Antichitate că o persoană nu se poate gâdila singură, dar explicația neurologică a fenomenului a devenit posibilă abia prin experimentele moderne.

Râsul provocat de gâdilat nu înseamnă întotdeauna că experiența este plăcută. O persoană poate râde involuntar și, în același timp, poate dori ca atingerea să înceteze.

Creierul reduce și alte senzații produse de propriile acțiuni. De exemplu, vocea noastră este prelucrată diferit în timp ce vorbim față de momentul în care o ascultăm într-o înregistrare.

Surse

https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/10943682/

https://www.nature.com/articles/nn1198_635

https://www.nature.com/articles/news981022-7

https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC1071435/

Vă recomandăm să citiți și:

Mit sau adevăr: apa dură poate afecta aspectul părului?

Atitudinea pozitivă față de îmbătrânire ne poate face să ne simțim mai tineri și să trăim mai mult

Calitatea somnului unuia dintre parteneri poate afecta dieta întregului cuplu

Vremea caldă și uscată poate accentua tusea. Care ar putea fi remediul?