„Îmi pare rău că te-ai supărat” nu este o scuză. De ce unii oameni refuză să-și recunoască greșelile

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Negarea, justificările și transferarea vinei pot lua locul unei scuze. Ce îi împiedică pe unii oameni să-și recunoască greșelile și cum răspundem atunci când orice discuție se întoarce împotriva noastră?

Refuzul de a-și cere scuze rareori se rezumă la absența cuvintelor. În discuție apar justificări, acuzații sau o altă versiune a faptelor: „Nu s-a întâmplat așa”, „Ai înțeles greșit”, „M-ai provocat” ori „Ești prea sensibil”.

Nu putem ști automat dacă persoana își recunoaște în sinea ei greșeala. Poate considera sincer că are dreptate, se poate apăra de rușine sau poate încerca să evite consecințele. Când reacția se repetă, efectul rămâne însă același: problema nu mai poate fi discutată, iar repararea relației cade în sarcina celui rănit.

Recunoașterea greșelii poate fi trăită ca un atac asupra propriei valori

Pentru unii oameni există o diferență clară între „am procedat greșit” și „sunt un om rău”. Pentru alții, cele două idei se confundă. Orice critică a comportamentului pare o condamnare a întregii persoane.

Psihologii disting frecvent între vinovăție și rușine, deși granița nu este absolută. Vinovăția privește mai ales răul produs și responsabilitatea pentru el. Rușinea se leagă de felul în care persoana se vede pe sine și de teama că greșeala îi dezvăluie inferioritatea sau lipsa de valoare.

Vinovăția poate îndemna la reparare. Rușinea poate duce la retragere, negare ori defensivă, dar nu produce întotdeauna aceste reacții. Cercetările arată că ambele emoții pot avea rezultate diferite, în funcție de persoană și de împrejurări.

Greutatea cu care cineva își suportă rușinea explică uneori reacția, dar nu o justifică. Cel rănit nu trebuie să accepte o acuzație falsă pentru a proteja imaginea despre sine a celui care a greșit.

Când scuzele sunt confundate cu pierderea autorității

În familiile și relațiile în care conflictele sunt tratate ca niște confruntări, recunoașterea greșelii poate părea o capitulare. Dacă unul are dreptate, celălalt trebuie să piardă.

Un părinte autoritar poate crede că scuzele îi slăbesc poziția în fața copilului. Un șef poate evita să admită o eroare pentru a nu părea incompetent. În cuplu, unul dintre parteneri poate refuza asumarea deoarece se teme că aceasta îi va oferi celuilalt un avantaj în conflictele viitoare.

Scuzele nu stabilesc cine este superior. Ele precizează cine răspunde pentru un anumit gest. Două persoane pot greși în aceeași dispută, fără ca vina uneia să o anuleze pe a celeilalte.

„Nu am vrut” nu înseamnă „nu am făcut”

Autorul unei fapte își judecă adesea comportamentul după intenție: „Nu am vrut să te rănesc”. Persoana afectată îl judecă după consecință: „M-ai rănit”.

De aici apar numeroase justificări. Insulta devine „sinceritate”, minciuna este prezentată drept încercare de a evita un scandal, iar încălcarea unei limite este descrisă ca ajutor oferit cu cele mai bune intenții.

Intenția contează, dar nu șterge efectul. O formulare care le recunoaște pe amândouă ar putea fi: „Nu mi-am dat seama că te voi răni, dar înțeleg ce am provocat și îmi asum”.

Cum arată o scuză care nu își asumă nimic

„Îmi pare rău că te-ai supărat” exprimă, în cel mai bun caz, regretul pentru reacția celuilalt. Nu precizează ce a făcut vorbitorul și nu recunoaște vreo responsabilitate.

Același lucru se întâmplă în formulări precum:

• „Îmi pare rău, dar m-ai provocat”;
• „Regret că ai înțeles greșit”;
• „Bine, îmi cer scuze, dacă asta vrei”;
• „Îmi pare rău că nu poți trece peste”;
• „Am făcut-o pentru binele tău”.

Două experimente la care au participat 755 de persoane au analizat șase elemente ale unei scuze: regretul, explicația, asumarea responsabilității, promisiunea că situația nu se va repeta, oferta de reparare și cererea de iertare. Participanții au acordat cea mai mare importanță asumării responsabilității, urmată de oferta de reparare.

Studiul a evaluat reacțiile la scenarii ipotetice, nu toate conflictele din viața reală. Rezultatul indică totuși de ce simplul „îmi pare rău” valorează puțin dacă nu spune pentru ce și nu este urmat de nimic.

Ce poți face dacă discuția se întoarce mereu împotriva ta

Este mai greu de evitat un fapt concret decât o acuzație generală. În loc de „Nu-ți asumi niciodată nimic”, poate fi spus: „Ai făcut această afirmație în fața colegilor. A fost jignitoare și vreau să nu se repete”.

Dacă răspunsul se concentrează exclusiv asupra reacției tale, readu discuția la subiect: „Putem vorbi și despre reacția mea. Acum discutăm despre cuvintele pe care le-ai folosit”.

Nu poți obliga pe cineva să recunoască o greșeală. Poți însă decide ce accepți: „Dacă apar din nou insulte, voi încheia conversația”. Aceasta nu este o pedeapsă, ci descrierea unei acțiuni pe care o controlezi.

Refuzul repetat de a-și cere scuze nu dovedește singur că persoana are narcisism sau o tulburare de personalitate. Arată însă o problemă relațională atunci când orice conflict se încheie numai după ce cel rănit renunță la ceea ce a reclamat.

Schimbarea contează mai mult decât formula

O scuză bine rostită nu repară mare lucru dacă același comportament continuă. În schimb, o persoană care se exprimă greu poate arăta că a înțeles prin restituirea unui prejudiciu, corectarea unei afirmații sau oprirea gestului care a provocat problema.

Iertarea, reluarea relației și împăcarea nu sunt același lucru. Cineva poate accepta scuzele fără să revină la apropierea de dinainte. Poate și să meargă mai departe fără să primească vreodată recunoașterea pe care o aștepta.

Știați că?

Studiile experimentale arată că scuzele pot încuraja iertarea deoarece îi transmit celui rănit că relația are valoare pentru autorul greșelii.

Explicația face parte dintr-o scuză numai dacă lămurește contextul. Dacă este folosită pentru a transfera vina, devine o justificare.

Cererea de iertare a fost considerată cel mai puțin important dintre cele șase elemente analizate în studiul despre structura scuzelor. Asumarea și repararea au cântărit mai mult.

Surse

https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC6143989/

https://news.osu.edu/the-6-elements-of-an-effective-apology-according-to-science

https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC8222305/

https://www.frontiersin.org/journals/psychology/articles/10.3389/fpsyg.2021.689615/

Vă recomandăm să citiți și:

Cât de sănătos este să mergem kilometri întregi în mocasini?

Bromhidroza, afecțiunea care poate transforma mirosul corporal într-o adevărată problemă socială

Boala Alzheimer nu mai este o afecțiune incurabilă, indică un raport revoluționar

Cafeaua îți poate perturba somnul și fără să te țină treaz. Iată cum