Din ce este făcută planeta Uranus? Uranus, a șaptea planetă de la Soare și a treia ca diametru din Sistemul Solar, este un gigant de gheață alcătuit în principal din hidrogen, heliu, apă, amoniac și metan, în jurul unui nucleu stâncos.
Din ce este făcută planeta Uranus? Spre deosebire de Jupiter și Saturn, Uranus și Neptun conțin proporții mai mici de hidrogen și heliu și mai mari de elemente grele. În interiorul planetei, substanțele considerate „ghețuri” formează probabil un fluid fierbinte și dens, supus unor presiuni extreme. Temperaturile din apropierea nucleului pot ajunge la aproximativ 5.000 de grade Celsius. Uranus nu are o suprafață solidă, straturile sale devenind treptat fluide tot mai comprimate.
Atmosfera este formată din aproximativ 82,5% hidrogen, 15,2% heliu și 2,3% metan. Acesta absoarbe lumina roșie, permițând reflectarea celei albastre și verzui, care îi conferă planetei culoarea caracteristică. Temperaturile din cele mai reci regiuni atmosferice coboară până la minus 224 de grade Celsius, cele mai scăzute măsurate în atmosfera unei planete din Sistemul Solar. Vânturile pot atinge 900 km/h, iar direcția lor se schimbă de la ecuator spre poli. Prezența monoxidului de carbon în atmosfera superioară sugerează că planeta primește și materiale din exterior, posibil de la comete sau particule de praf.
Uranus s-a format în urmă cu aproximativ 4,5 miliarde de ani, acumulând gaze, praf și materiale stâncoase. Are o înclinare axială de 97,77 grade, ceea ce îi conferă o orientare aproape laterală, și se rotește în sens opus majorității planetelor. O rotație completă durează aproximativ 17 ore, în timp ce o orbită în jurul Soarelui se încheie în circa 84 de ani tereștri. Distanța medie față de Soare este de aproximativ 2,9 miliarde de kilometri. Din cauza înclinării extreme, fiecare anotimp durează aproximativ 21 de ani, iar la poli lumina solară sau întunericul pot persista aproape jumătate dintr-o orbită.
Planeta are 13 inele distincte, alcătuite din particule foarte întunecate și dispuse în jurul ecuatorului înclinat. Resturile unor sateliți naturali distruși reprezintă una dintre explicațiile posibile pentru originea lor. Cel mai strălucitor și dens este inelul epsilon, iar sistemul include și inele exterioare cu nuanțe roșiatice și albastre. Acestea au fost descoperite în 1977, când Uranus a trecut prin fața unei stele îndepărtate.
În prezent, Uranus are 29 de sateliți naturali recunoscuți, ale căror nume provin din operele lui Shakespeare și Alexander Pope. Cel mai mare, Titania, are o rază de aproximativ 789 de kilometri. Miranda prezintă canioane tectonice adânci de până la 20 de kilometri, iar Ariel ar putea avea cea mai tânără suprafață dintre sateliții planetei. Aceștia conțin gheață de apă și rocă, iar pe Ariel a fost detectat și dioxid de carbon.
Uranus a fost descoperită de către William Herschel în 1781, devenind prima planetă identificată cu ajutorul unui telescop. Singura sondă care a vizitat-o este Voyager 2, care a trecut pe lângă planetă pe 24 ianuarie 1986, la aproximativ 81.500 de kilometri de vârful norilor. A descoperit zece luni și a studiat atmosfera și câmpul magnetic, puternic înclinat față de axa de rotație.
Telescopul spațial Hubble și Observatorul Keck continuă să studieze atmosfera și inelele planetei. NASA dezvoltă conceptul unei misiuni numite Uranus Orbiter and Probe, care ar putea avea loc în jurul mijlocului acestui secol. Aceasta ar include o sondă pentru analizarea directă a atmosferei și o sondă de orbitare destinată studierii planetei, inelelor și sateliților săi, scrie HowStuffWorks.
Nou record istoric: Roverul Perseverance a parcurs cea mai mare distanță pe suprafața unei alte lumi
Două găuri negre uriașe s-ar putea ciocni în curând, indică un nou studiu
Oamenii de știință ar fi rezolvat, în sfârșit, misterul celor două fețe ale Lunii
Astronomii au descoperit un declanșator „universal” pentru jeturile găurilor negre