Frica

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Vanzatorii de fiori
Mai nou, pana de curent de vara trecuta n-a produs nici ea la New York panica probabila in asemenea situatii; ramane de vazut daca staruitoarele asigurari ale autoritatilor ca n-a fost vorba de un atentat terorist au contat in a determina o comunitate, altfel aflata de mai bine de doi ani in alerta (galbena, portocalie, rosie), sa ramana acum linistita, iar presedintele Bush sau primarul Bloomberg sa se poata lauda pe mai departe ca americanilor nu le este frica.

Poate, in fond, nici nu le mai este; daca izbutesti sa te obisnuiesti cu frica, ajungi sa n-o mai bagi in seama, iar pragul de la care poate sa te mai sperie ceva se inalta tot mai mult, pana cand iti dai seama ca ai devenit ca si imun si simti nevoia sa-ti sfidezi vechea teama, aproape dornic sa infrunti una noua, intr-un chip aproape sportiv. Acesta e punctul unde intra in scena sociologii care sustin ca omul modern ultraprotejat, ferit de riscul primejdiilor elementare ale stramosilor – frig, foamete, animale salbatice – se plictiseste si vrea sa incerce senzatii tari, care sa-i satisfaca nevoia de inedit emotional.

Sporturile extreme, drogurile, filmele violente, parcurile Dracula sau SF-urile despre catastrofe planetare ar fi, deci, la fel de bune si sa-i exorcizeze temerile permanente de razboaie, teroristi sau boli incurabile si sa-i trezeasca sensibilitatea atipita de confortul cotidian pe care i-l ofera civilizatia. E adevarat si ca omul modern are nevoie de ocazii in care sa-si manifeste curajul pentru a creste in propriii ochi, la fel cum isi daruieste singur prilejuri in care sa-si manifeste agresivitatea – de pilda meciurile de fotbal sau confruntarile solitare cu sacul de box montat in apartament.

Dar, dincolo de cautarea unei confirmari a curajului personal, imaginarea unor metode de stimulare a adrenalinei nu este decat o manifestare printre altele a modului in care cultura se opune naturii, incercand sa transforme sexul, hranirea, agresivitatea si frica din mosteniri instinctuale carora nu li se poate sustrage nimeni in forme de exprimare a spiritului. Pierduta ca teroare care salveaza viata individului, frica se intoarce deci si ea, la fel ca alte emotii fundamentale, sub forma de joc gratuit al simturilor si ca pretext pentru socializare (vezi jocurile de televiziune unde participantii trebuie sa manance viermi sau sa ramana calmi la apropierea unui crocodil).

Ceea ce cauta, in fond, cel ce se duce la un film cu batai si crime (thriller) nu e propriu-zis sperietura, ci fiorul (thrill), senzatia tare, emotia, excitarea nervoasa – o razbunare pentru monotonia sa afectiva cotidiana si un derivativ pentru griji si spaime mai serioase. Cine crede insa ca fenomenul ii este specific doar omului occidental de azi greseste: oare nu din Antichitatea greaca stim ca reprezentatiile de teatru trebuie sa starneasca spectatorului mila si groaza purificatoare? Si nu despre spectatorii teatrului medieval stim ca plangeau de emotie cand li se infatisau patimile lui Iisus sau Judecata de Apoi?

E groaznic sa nu te mai sperie nimeni
Se cuvine observat ca mult invocatul confort care ar proteja omul de astazi de primejdiile ce-i pandeau la tot pasul pe antecesori nu e nici pe departe atat de solid incat sa-l poata mantui cu adevarat de frica. E vorba nu numai de faptul ca saracia, epidemiile, recoltele proaste sau dezastrele naturale continua sa inspaimante regiuni intregi ale globului, nici ca insusi acest confort si-a produs fricile lui (globalizarea a adus foarte aproape pericole care altadata pareau sa-i ameninte doar pe locuitorii din alte parti ale planetei).