Frica

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Nu in toate cazurile pacientii sunt asa de norocosi ca functionarul Bill, dar cel putin au satisfactia de a incerca sa-si rezolve singuri problema, prin propriile forte, si nu sa ia pilule, asa cum inca se intampla cu pacientii psihiatrilor mai traditionalisti. Iar aici ne intoarcem la imaginea proasta pe care tulburarile de anxietate, cum li se spune acum, o aveau pana mai ieri, ca si la faptul ca insesi persoanele afectate au preferat multa vreme sa le treaca sub tacere, ca pe niste boli rusinoase.

Aducerea lor in prim-plan, legitimarea lor medicala si promisiunea vindecarii prin terapii bazate pe vointa pacientilor de a-si infrunta teama nu reprezinta altceva decat incercari de a-l scapa pe omul modern de o amenintare importanta la adresa a ceea ce el numeste self esteem, respectul de sine: frica, in sensul ei peiorativ, cunoscut dintotdeauna, de lasitate, de lipsa de barbatie.

Astfel, cel bolnav de frica are macar meritul de a fi suficient de curajos ca sa-si declare frica si sa lupte cu ea; in plus, faptul ca societatea admite aceste tulburari si le considera vindecabile inseamna deja ca anxiosul are a se lupta cu ceva cunoscut, deci controlabil. Caci si cel mai strain de discutiile despre frica stie ca este sanatoasa si utila frica de cunoscut, de concret, acea emotie care impinge rapid la fuga ori la lupta, dar ca este nesanatoasa si temuta angoasa – teama de necunoscut, de viitor, de ceea ce se afla dincolo de perceptiile personale, spaima fara obiect precis, care poate deveni paralizanta si distructiva.

Iar de aici inainte, campurile de semnificatii se desfac la nesfarsit: frica ar fi individuala, panica ar fi exclusiv colectiva; frica ar fi o reactie comuna omului si animalelor (ei i se subsumeaza, ca grade de intensitate, teama, alerta, sperietura, groaza, teroarea, dar si prudenta si precautia), in timp ce angoasa (cu familia ei: anxietatea, spaima, nelinistea, melancolia, depresia) este o reactie exclusiv umana, adica a singurei fiinte constiente ca va muri.

Filosoful Sören Kierkegaard considera angoasa un simbol al destinului omenesc, expresie a nelinistii lui metafizice, in timp ce spirite mai pozitive din zilele noastre o socotesc o premisa a creatiei si a progresului, in masura in care poate fi asimilata cu emotia posibilului, cu simtul riscului si, in ultima instanta, cu constiinta libertatii.

Curajul de a-ti fi teama
Revenind la mentalitatea care face posibila vindecarea lui Bill, e de observat ca scoaterea in fata a fricilor patologice si concentrarea pe cateva tipuri de astfel de tulburari „la moda“ (fobiile fata de animale, claustrofobia sau agorafobia, stresul posttraumatic dupa razboiul din Vietnam sau din Golf ori dupa molestari suferite in copilarie) au darul sa puna in umbra alte frici, deloc patologice si nu mai putin frecvente, dar considerate mult mai putin avuabile de catre societate.

Iar avuabil pentru societate inseamna inofensiv pentru coerenta ei: nu se vorbeste oficial despre fricile distructive, care ameninta esenta societatii, ci doar despre cele benigne, tinute sub control. Eventual, frica este aruncata pe seama minoritatilor sau a comunitatilor considerate nereprezentative, stalpii societatii pozand intotdeauna in modele de bravura.

In cartea sa Frica in Occident, istoricul Jean Delumeau se refera pe larg la viziunea cavalereasca asupra curajului, valoare fundamentala si virtute obligatorie pentru orice nobil medieval, dar ignorata de clasele inferioare, dispretuite pentru faptul ca nu se rusineaza sa se lase prada fricii. Situatia este diferita in marile orase americane cu ghetouri si cartiere rau famate, de pilda, de care mai-marii urbei si cetatenii obisnuiti isi pot permite sa se teama in mod oficial, pentru ca au destule mijloace de a se apara de contactul cu ele.