Prima pagină Stiinta

Frica

Crenguta Nicolae | 08.16.2007 | ● Vizualizări: 879
Frica     Frica + zoom
Galerie foto (2)

Bill este functionar la o banca. Ii este frica sa mearga cu liftul de pe la 11 ani, cand a ramas blocat intr-un ascensor timp de trei ore. Acum, daca e nevoit sa urce la etajele superioare ale bancii, merge pe scari si dureaza ceva sa suie 15 etaje pe scari! Terapeutul i-a cerut deci lui Bill sa-si stabileasca drept prim obiectiv faptul de a lua liftul cinci etaje, de cel putin cinci ori pe zi. Prin exercitiu si folosind tehnicile recomandate de medic, Bill a reusit: in doua luni, i-a cerut sefului sau sa-l transfere la un birou de la etajul 14, ca sa poata folosi liftul zilnic.

Asemenea povesti de succes mai putin obisnuite pot fi citite pe site-ul freedomforfear.com, unde tulburarile generate de anxietate (anxiety disorders) sunt abordate ca niste boli obisnuite, de care nu trebuie sa-i fie frica nimanui si care pot fi vindecate prin terapii adecvate. Michael R. Liebowitz, profesor de psihiatrie clinica la Universitatea Columbia si director al Anxiety Disorders Clinic din New York, publica pe acest site articolul Zece lucruri pe care trebuie sa le stim despre panica. Printre altele, autorul spune: „Panica este o problema tratabila; nu va lasati cuprinsi de pesimism si neajutorare. Aproape 25% din populatie are de-a face pe parcursul vietii cu o afectiune provocata de anxietate.

Pe baza de tratament si cu hotararea ferma de a nu ajunge la stilul de viata al unor handicapati, acesti oameni duc in continuare vieti personale si profesionale fericite si productive. Combateti continuu pornirea de a fugi si a evita, invatati sa ganditi optimist si increzator.“ Cui i-e frica de fobii? Gandirea pozitiva degajata de textele de pe site-ul respectiv este tipica pentru modul in care civilizatia occidentala de azi, in special cea americana, priveste ceea ce in secolul trecut mai era socotit fie un moft de ipohondru, fie o sminteala rusinoa­sa.

Statisticile pe aceasta tema evidentiaza faptul ca tulburarile de anxietate sunt de departe cea mai raspandita maladie psihica – si, cu toa­te acestea, studiile realizate in anii ’90 in Statele Unite spun ca mai putin de 40% dintre americanii afectati de asa ceva au primit ajutor medical, in principal pentru ca nici nu au incercat sa-l obtina. La ora actuala, in schimb, discutiile despre terapia fricii sunt printre cele mai in voga din lumea psihiatriei, iar ipotezele despre mecanismul care face ca, de pilda, din doua persoane ce au parte de aceeasi experienta traumatizanta numai una sa dezvolte o tulburare de anxietate s-au inmultit considerabil in ultimii ani.

In categoria tulburarilor de anxietate sunt incadrate tulburarile de panica (atacurile de panica, declansate de un stimul oarecare), tulburarile obsesiv-compulsive (ganduri obsesive care altereaza comportamentul, ca in faimoasele ritualuri de verificare si reverificare a inchiderii aragazului sau robinetelor), tulburarile generalizate de anxietate (nelinistea permanenta determinata de tendinta subiectului de a se teme de tot ce e mai rau), fobiile (fricile specifice – de un anumit obiect, animal sau situatie, de la fobia de paianjeni, la fobia de a vorbi in public sau de a urca in lift) si tulburarea de stres posttraumatic (amintirile obsesive si cosmarurile legate de un anumit eveniment traumatizant, petrecut o singura data sau repetat).

Teoria cea mai raspandita despre aparitia acestor tulburari sustine ca ele rezulta din predominanta memoriei emotionale (memoria primara, unde ceea ce se stocheaza nu mai poate fi sters si al carei sediu in creier este o mica structura numita amigdala) asupra memoriei rationale (memoria explicita, unde ceea ce se stocheaza poate fi inlocuit usor si al carei sediu este cortexul prefrontal). Prin urmare, terapia cea mai la moda acum, denumita terapie cognitiv-com­portamentala, are drept scop rationalizarea cu orice pret a fricii, trecerea ei sub controlul memoriei explicite.

Terapia cu pricina presupune, in esenta, trei pasi: amintirea prin hipnoza a experientei traumatizante (se considera, de obicei, ca un pacient care are fobie de serpi sau de sobolani a capatat-o in urma unui eveniment neplacut din copilarie, asociat cu prezenta animalelor respective si uitat intre timp); incercarea de modificare constienta a amintirii (de exemplu, pacientului i se cere sa o retraiasca in chip de film vazut la televizor si sa inchida apoi „televizorul“ cu telecomanda, pentru ca astfel sa se poata detasa de imaginea in cauza); in fine, confruntarea directa, treptata, cu obiectul fricii (pacientul trebuie sa puna mana pe un sarpe, sa mearga cu liftul sau, dupa caz, sa faca exercitii din ce in ce mai complicate de vorbit in public sau de socializare).

Nu in toate cazurile pacientii sunt asa de norocosi ca functionarul Bill, dar cel putin au satisfactia de a incerca sa-si rezolve singuri problema, prin propriile forte, si nu sa ia pilule, asa cum inca se intampla cu pacientii psihiatrilor mai traditionalisti. Iar aici ne intoarcem la imaginea proasta pe care tulburarile de anxietate, cum li se spune acum, o aveau pana mai ieri, ca si la faptul ca insesi persoanele afectate au preferat multa vreme sa le treaca sub tacere, ca pe niste boli rusinoase.

Aducerea lor in prim-plan, legitimarea lor medicala si promisiunea vindecarii prin terapii bazate pe vointa pacientilor de a-si infrunta teama nu reprezinta altceva decat incercari de a-l scapa pe omul modern de o amenintare importanta la adresa a ceea ce el numeste self esteem, respectul de sine: frica, in sensul ei peiorativ, cunoscut dintotdeauna, de lasitate, de lipsa de barbatie.

Astfel, cel bolnav de frica are macar meritul de a fi suficient de curajos ca sa-si declare frica si sa lupte cu ea; in plus, faptul ca societatea admite aceste tulburari si le considera vindecabile inseamna deja ca anxiosul are a se lupta cu ceva cunoscut, deci controlabil. Caci si cel mai strain de discutiile despre frica stie ca este sanatoasa si utila frica de cunoscut, de concret, acea emotie care impinge rapid la fuga ori la lupta, dar ca este nesanatoasa si temuta angoasa – teama de necunoscut, de viitor, de ceea ce se afla dincolo de perceptiile personale, spaima fara obiect precis, care poate deveni paralizanta si distructiva.

Iar de aici inainte, campurile de semnificatii se desfac la nesfarsit: frica ar fi individuala, panica ar fi exclusiv colectiva; frica ar fi o reactie comuna omului si animalelor (ei i se subsumeaza, ca grade de intensitate, teama, alerta, sperietura, groaza, teroarea, dar si prudenta si precautia), in timp ce angoasa (cu familia ei: anxietatea, spaima, nelinistea, melancolia, depresia) este o reactie exclusiv umana, adica a singurei fiinte constiente ca va muri.

Filosoful Sören Kierkegaard considera angoasa un simbol al destinului omenesc, expresie a nelinistii lui metafizice, in timp ce spirite mai pozitive din zilele noastre o socotesc o premisa a creatiei si a progresului, in masura in care poate fi asimilata cu emotia posibilului, cu simtul riscului si, in ultima instanta, cu constiinta libertatii.

Curajul de a-ti fi teama
Revenind la mentalitatea care face posibila vindecarea lui Bill, e de observat ca scoaterea in fata a fricilor patologice si concentrarea pe cateva tipuri de astfel de tulburari „la moda“ (fobiile fata de animale, claustrofobia sau agorafobia, stresul posttraumatic dupa razboiul din Vietnam sau din Golf ori dupa molestari suferite in copilarie) au darul sa puna in umbra alte frici, deloc patologice si nu mai putin frecvente, dar considerate mult mai putin avuabile de catre societate.

Iar avuabil pentru societate inseamna inofensiv pentru coerenta ei: nu se vorbeste oficial despre fricile distructive, care ameninta esenta societatii, ci doar despre cele benigne, tinute sub control. Eventual, frica este aruncata pe seama minoritatilor sau a comunitatilor considerate nereprezentative, stalpii societatii pozand intotdeauna in modele de bravura.

In cartea sa Frica in Occident, istoricul Jean Delumeau se refera pe larg la viziunea cavalereasca asupra curajului, valoare fundamentala si virtute obligatorie pentru orice nobil medieval, dar ignorata de clasele inferioare, dispretuite pentru faptul ca nu se rusineaza sa se lase prada fricii. Situatia este diferita in marile orase americane cu ghetouri si cartiere rau famate, de pilda, de care mai-marii urbei si cetatenii obisnuiti isi pot permite sa se teama in mod oficial, pentru ca au destule mijloace de a se apara de contactul cu ele. 
 
Sau in Israel, unde traiul sub spectrul atacurilor arabe a creat statul inarmat pana in dinti de azi. A arunca vina fricii pe altii e un gest destul de frecvent si in zilele noastre: in scrierile feministelor americane, industria cosmeticelor este vazuta ca o unealta de oprimare a femeilor de catre barbati pentru ca acestora din urma le-ar fi frica de ele.

Si, invers, o comu­nitate ajunge sa se laude cu fricile sau angoasele care ii aduc avantaje: aceleasi scrieri feministe sustin ca violul este „procesul constient de intimidare prin intermediul caruia barbatii le mentin pe femei intr-o stare de frica“ – idee menita sa-i culpabilizeze pe toti barbatii si sa motiveze astfel revendicarea a tot felul de compensatii, dupa modelul revendicarilor formulate de catre evrei fata de neevrei sau de catre negri fata de albi. In fine, la nivel individual, raportul dintre fricile avuabile si cele inavuabile sta cam la fel, iar capacitatea individului de a se sugestiona ca nu are motive sa se teama atunci cand stie ca frica i-ar putea submina identitatea este remarcabila si sustine instinctul de conservare intr-un mod uneori uimitor de subtil.

Trebuie oare sa intelegem frica doar ca pe o pacoste morala, de care ar fi mai bine sa ne putem lipsi? Medicii amintesc ca numai ratiunea nu ajunge pentru a feri omul de pericolele de care frica il protejeaza pe animal. Ba chiar se poate spune ca fricile considerate instinctive (de apa, de intuneric sau de foc) sunt insuficiente pentru a-l feri pe omul de azi de pericole, pentru ca acelasi copil care se teme de foc poate sa nu recunoasca amenintarea pe care-o reprezinta gazul sau electricitatea.

Iar disparitia capacitatii de a simti frica e o forma de orbire psihica periculoasa: sindromul Kluever-Bucy, consemnat prima oara in practica medicala in 1939, inhiba reactiile emotionale si nu mai permite recunoasterea expresiilor fizice ale fricii sau ale furiei. Cercetatorii considera ca aceasta incapacitate extrem de rara urmeaza unor maladii degenerative, tumori sau anomalii ale irigarii sanguine in creier.

Sindromul a fost descris la maimutele care suferisera lobotomii: lipsite de lobii temporali, deci si de amigdala, maimutele s-au lasat mangaiate de oameni si n-au mai avut nici o reactie la vederea unor inamici traditionali ai speciei lor, ca jaguarii sau serpii, chiar cand acestia le-au atacat. Daca idealul nu este, deci, disparitia completa a fricii, ceea ce ar insemna suprimarea sistemului natural de reactie fata de pericole, exista insa nenumarate situatii cand frica e considerata inoportuna, fiindca limiteaza capaci­ta­tea de actiune si impiedica individul sau comunitatea sa-si duca la indeplinire scopurile.

Studentul inaintea unui examen, indragostitul inainte de a-si marturisi sentimentele sau criminalul inainte de a ucide au sanse de a ajunge mai aproape de starea de dezinhibare mult dorita gratie alcoolului sau drogurilor; si din primul, si din al doilea Razboi Mondial, au ramas cunoscute povestile despre soldatii carora li se dadea sa bea inainte de a porni la lupta.

Echilibrul obositor al terorii
La inceputul lunii mai a anului trecut, nimeni nu murise in Franta din cauza sindromului respirator acut sever – SARS – si doar sase cazuri probabile fusesera semnalate; cu toate acestea, 63% dintre francezi s-au declarat infricosati de virus. Explicatia consta in faptul ca era vorba despre o amenintare invizibila, nepalpabila, despre care nu existau certitudini stiintifice, ci doar ipoteze; la fel stau lucrurile si in cazul altor frici difuze ale vremii noastre, de la teama de organismele modificate genetic sau de E-urile din alimente, la teama de radiatiile telefoanelor mobile. 
 
Astfel de frici, care genereaza intotdeauna zvonuri si speculatii, in special despre felurite conspiratii ale unor forte malefice, umane sau supranaturale, actioneaza doar pe termen scurt, dar sunt intense, pentru ca obiectul lor nu este bine cunoscut (fata de temerile precise, ca de pilda cea de gripa, de cancer sau de SIDA) si pentru ca sunt noi (fata de temerile la fel de difuze, insa experimentate deja, precum teama de diavol, de un atac nuclear sau de extraterestri).

Frica de teroristi poate fi socotita si ea acum o teama difuza. Caci este evident ca pericolul terorist s-a relativizat intrucatva in opinia publica, din cauza neincrederii in politicienii incapabili sa-i gaseasca pe cei vinovati de atentatele din 11 septembrie 2001 si a faptului ca in locul celor vinovati au fost cautati diversi tapi ispasitori prin toata lumea musulmana. Relativizarea pericolului terorist provine insa in primul rand din oboseala omului de rand de a fi pregatit in orice moment pentru un atac care poate veni de oriunde si pe orice cale. O frica prea intensa sfarseste prin a se slei, ca orice emotie dusa la exces.

In afara de aceasta oboseala, unii teoreticieni considera ca e vorba si de indiferenta, de faptul ca problema vremii noastre n-ar fi frica, ci tocmai faptul ca oamenilor nu le mai este suficient de frica – nici de conflicte planetare nimicitoare, nici de catastrofe ecologice. Motivul acestei indiferente ar fi, paradoxal, faptul ca amenintarile au devenit prea mari ca sa mai fie credibile (exact pe asta s-a bazat „echilibrul terorii“ de pe vremea Razboiului Rece), iar catastrofele prognozate par nerealiste pentru o societate care nu mai are chef sa se sperie nici de apocalipsa, nici de razboiul civilizatiilor prezis de Huntington, fiindca se simte destul de aparata in fata unor astfel de viziuni hollywoodiene prin nivelul de bunastare materiala si prin gandirea pozitiva care ii tin loc de religie si de ideologie.

Jean-Pierre Dupuy, profesor de stiinte politice la Universitatea Stanford, considera ca exista un punct vulnerabil cert al civilizatiei moderne, vizat de acei strategi ai razboaielor viitorului care se arata preocupati sa induca panica in populatia inamica prin distrugerea infrastructurii sale informationale si de comunicatii, fara de care nici o societate industriala nu poate functiona.

Cum panica inseamna, concret, „scapa cine poate“, este esential pentru agresor ca legaturile ce mentin coeziunea societatii sa fie distruse. O societate unde aceste legaturi depind atat de mult de un suport tehnic, asa cum este acum societatea occidentala, este vulnerabila in fata panicii inca din clipa cand membrii ei nu mai pot sa-si foloseasca lifturile, telefoanele mobile sau calculatoarele (mai tineti minte frica de momentul Y2K, cand inceputul anului 2000 ar fi urmat sa declanseze celebrul virus informatic atotdistrugator al bazelor de date?).

Evident, pe aceasta panica a mizat Usama Bin Laden atunci cand a prezis ca „toata America va fi strabatuta de frica in lung si-n lat, dintr-o parte in cealalta“, cu perspectiva ca satelitii, zgarie-norii si avioanele ei performante sa fie scoase din functiune sau distruse de cativa flacai, inarmati eventual doar cu bricege. Totusi, teoria ca privarea de facilitatile pe care le ofera tehnica produce automat panica are limitele ei.

Exista fotografii, mai putin vehiculate in presa, care arata un 11 septembrie 2001 in Manhattan cu oameni care isi vad de treaba in continuare. Explicatia ar fi aici ca panica apare atunci cand comunitatea percepe pericolul ca venind cumva din interiorul ei (ca in cazul crahurilor bursiere sau al busculadelor de pe stadioanele de fotbal), nu si atunci cand amenintarea e perceputa ca venind exclusiv din exterior, ca dintr-o transcendenta incontrolabila (cazul cutremurelor sau al atentatului de la 11 septembrie). 
 
Vanzatorii de fiori
Mai nou, pana de curent de vara trecuta n-a produs nici ea la New York panica probabila in asemenea situatii; ramane de vazut daca staruitoarele asigurari ale autoritatilor ca n-a fost vorba de un atentat terorist au contat in a determina o comunitate, altfel aflata de mai bine de doi ani in alerta (galbena, portocalie, rosie), sa ramana acum linistita, iar presedintele Bush sau primarul Bloomberg sa se poata lauda pe mai departe ca americanilor nu le este frica.

Poate, in fond, nici nu le mai este; daca izbutesti sa te obisnuiesti cu frica, ajungi sa n-o mai bagi in seama, iar pragul de la care poate sa te mai sperie ceva se inalta tot mai mult, pana cand iti dai seama ca ai devenit ca si imun si simti nevoia sa-ti sfidezi vechea teama, aproape dornic sa infrunti una noua, intr-un chip aproape sportiv. Acesta e punctul unde intra in scena sociologii care sustin ca omul modern ultraprotejat, ferit de riscul primejdiilor elementare ale stramosilor – frig, foamete, animale salbatice – se plictiseste si vrea sa incerce senzatii tari, care sa-i satisfaca nevoia de inedit emotional.

Sporturile extreme, drogurile, filmele violente, parcurile Dracula sau SF-urile despre catastrofe planetare ar fi, deci, la fel de bune si sa-i exorcizeze temerile permanente de razboaie, teroristi sau boli incurabile si sa-i trezeasca sensibilitatea atipita de confortul cotidian pe care i-l ofera civilizatia. E adevarat si ca omul modern are nevoie de ocazii in care sa-si manifeste curajul pentru a creste in propriii ochi, la fel cum isi daruieste singur prilejuri in care sa-si manifeste agresivitatea – de pilda meciurile de fotbal sau confruntarile solitare cu sacul de box montat in apartament.

Dar, dincolo de cautarea unei confirmari a curajului personal, imaginarea unor metode de stimulare a adrenalinei nu este decat o manifestare printre altele a modului in care cultura se opune naturii, incercand sa transforme sexul, hranirea, agresivitatea si frica din mosteniri instinctuale carora nu li se poate sustrage nimeni in forme de exprimare a spiritului. Pierduta ca teroare care salveaza viata individului, frica se intoarce deci si ea, la fel ca alte emotii fundamentale, sub forma de joc gratuit al simturilor si ca pretext pentru socializare (vezi jocurile de televiziune unde participantii trebuie sa manance viermi sau sa ramana calmi la apropierea unui crocodil).

Ceea ce cauta, in fond, cel ce se duce la un film cu batai si crime (thriller) nu e propriu-zis sperietura, ci fiorul (thrill), senzatia tare, emotia, excitarea nervoasa – o razbunare pentru monotonia sa afectiva cotidiana si un derivativ pentru griji si spaime mai serioase. Cine crede insa ca fenomenul ii este specific doar omului occidental de azi greseste: oare nu din Antichitatea greaca stim ca reprezentatiile de teatru trebuie sa starneasca spectatorului mila si groaza purificatoare? Si nu despre spectatorii teatrului medieval stim ca plangeau de emotie cand li se infatisau patimile lui Iisus sau Judecata de Apoi?

E groaznic sa nu te mai sperie nimeni

Se cuvine observat ca mult invocatul confort care ar proteja omul de astazi de primejdiile ce-i pandeau la tot pasul pe antecesori nu e nici pe departe atat de solid incat sa-l poata mantui cu adevarat de frica. E vorba nu numai de faptul ca saracia, epidemiile, recoltele proaste sau dezastrele naturale continua sa inspaimante regiuni intregi ale globului, nici ca insusi acest confort si-a produs fricile lui (globalizarea a adus foarte aproape pericole care altadata pareau sa-i ameninte doar pe locuitorii din alte parti ale planetei). 
 
Temeri importante pentru om sunt nu doar cele legate de foame, frig si molime. Lor li se adauga fricile culturale, de straini: musulmanul, evreul, negrul, femeia sunt ipostazele cele mai studiate ale infricosatorului Celalalt, seamanul care nu ne seamana. Acest gen de frici se perpetueaza si astazi, desi forma lor de manifestare este alta – sa ne gandim doar la speculatiile patimase despre rolul ocultei evreiesti mondiale atunci cand vine vorba de neoconservatorii din administratia Bush sau de oligarhii rusi. Legislatia corectitudinii politice, introducerea studiilor multiculturale ori de gen si ideea ca imigrantii trebuie acceptati fie macar ca sa preia muncile de jos in tarile occidentale cu o demografie scazuta sunt incercari de a limita efectele acestei categorii de frici.

Succesul lor este insa cu totul relativ. Mai departe, faptul ca religia nu mai e ce-a fost in Evul Mediu a redus din importanta fricilor de sorginte religioasa de atunci – de diavol, de vrajitorie, de pacat, de iad si de apocalipsa. A ramas, e drept, frica de apropierea sfarsitului lumii, cu varianta fricii milenariste, propagata nu numai de secte (si nu numai in mod constient, daca ne gandim iarasi la momentul Y2K), doar ca a disparut perspectiva unei justitii divine, care ii bucura odinioara pe cei ce interpretau orice cutremur sau val de ciuma ca pe un inceput de apocalipsa.

Cantitatea de frica existenta la un moment dat intr-o societate pare totusi a fi constanta: ceea ce s-a castigat prin eliberarea de fricile de odinioara s-a pierdut prin descoperirea unor incertitudini si mai inspaimantatoare. In ceea ce priveste viata pamanteasca, teama de viitor a individului, monopolizata pe vremuri de biserica, e impartita azi de astrologi, futurologi, politicieni si analisti economici.

Cat despre ce se intampla dupa moarte, ei bine, aici a disparut atat speranta ca un trai in frica lui Dumnezeu garanteaza o viata de apoi in rai, cat si groaza ca pacatul va condamna sufletul sa sufere vesnic in iad. In locul lor au aparut teama de neant, de a fi singur in Univers, disperarea unei vieti absurde si prea scurte, dublate de eforturile de a conserva tineretea, de a prelungi viata si de a stoarce cat mai mult de la ea.

Crestinismul a cultivat obsesiv gandul la moarte, ca prag pe care credinciosul trebuie sa se osteneasca sa-l treaca fara pacat; rugaciunea „pentru o moarte buna“, de pilda, invatata de catolici inca din copilarie, abunda in referiri macabre, concepute evident cu scopul de a ingrozi. Totusi, privelistea unui corp omenesc parasit de viata, care ii infricoseaza pe supravietuitori pentru ca nu izbutesc sa inteleaga cu adevarat ce s-a intamplat, nu ii creeaza angoasa credinciosului, convins ca sufletul mortului e viu si ca, eventual, se va intalni candva cu el in ceruri.

In schimb, cine nu are credinta respectiva nu poate avea fata de mort nici macar satisfactia instinctiva a supravietuito­ru­lui, pentru ca neantul de care se teme ii apare clar inainte, ca o oglinda. Iar aceasta este intr-adevar o frica inavu­abila, pentru ca distruge personalitatea si face imposibil curajul de a trai. La primejdia unui asemenea impas se refera Papa Ioan Paul al II-lea atunci cand ii indeamna pe tineri „Nu va fie frica“, incercand astfel sa recupereze blandetea dintr-o religie prea obisnuita sa ameninte. E posibil ca pentru unii indemnul sa fie de folos, fie si pentru ca putini se mai incumeta azi sa-l formuleze cu atata seninatate.

Altii insa, poate, vor prefera sa extraga acelasi indemn din povestea eroului nostru Bill. Si eventual sa fie increzatori ca intr-o zi vor scapa de fobia de neant gratie tot exercitiilor recomandate de terapia cognitiv-comportamentala: daca, de cinci ori pe zi, contempli neantul, e posibil ca pana la urma sa nu-ti mai fie frica deloc ca poti sa cazi in el sau sa ramai blocat acolo, ca Bill in liftul lui.

Foto: Guliver
 
FACTS

Verdict: frica!
A slobozit un urlet – contractia muschilor laringelui, pentru a semnala pericolul si a-l intimida pe adversar

Ochii ii ies din orbite – excitarea nervului dilatator al pupilei si activarea muschiului care ridica pleoapa superioara, cresterea activitatatii cerebrale

I s-a uscat gura – inhibarea glandelor salivare, pentru a economisi energia in favoarea inimii si a muschilor

Tremura din toate madularele/inima ii bate nebuneste – in mai putin de o zecime de secunda, pulsul poate ajunge la 180 de batai pe minut; creierul si musculatura striata sunt alimentate la maximum cu oxigen, ajungand astfel gata sa raspunda agresiunii

Respira intretaiat – dilatarea bronhiilor prin relaxarea musculaturii netede, accelerarea ritmului respirator

I s-a facut pielea de gaina/parul maciuca – contractia muschilor pilomotori provoaca zbarlirea parului

Se scapa pe el – detensionarea muschilor vezicii urinare si relaxarea sfincterelor

E alb ca varul/are sudori reci – stimularea glandelor exocrine, care antreneaza sudatia, mai ales in palme, in talpi si pe frunte; vasoconstrictia la nivelul pielii limiteaza circulatia sanguina in favoarea organelor esentiale pentru aparare: inima, muschi, creier

Stomacul i s-a facut ghem – inhibarea digestiei si vasoconstrictia la nivelul tubului digestiv, cu scopul de a limita distrugerea globulelor rosii, ceea ce potenteaza aportul de oxigen si permite contracararea eventualelor hemoragii

I s-au inzecit puterile – supraoxigenati, muschii primesc glicogen, eliberat in sange gratie adrenalinei si noradrenalinei secretate de glandele suprarenale; in acelasi timp, endorfinele declanseaza o reactie analgezica, de natura sa atenueze perceptia eventualei dureri

 
Tag-uri: Frica