Frica

Temeri importante pentru om sunt nu doar cele legate de foame, frig si molime. Lor li se adauga fricile culturale, de straini: musulmanul, evreul, negrul, femeia sunt ipostazele cele mai studiate ale infricosatorului Celalalt, seamanul care nu ne seamana. Acest gen de frici se perpetueaza si astazi, desi forma lor de manifestare este alta – sa ne gandim doar la speculatiile patimase despre rolul ocultei evreiesti mondiale atunci cand vine vorba de neoconservatorii din administratia Bush sau de oligarhii rusi. Legislatia corectitudinii politice, introducerea studiilor multiculturale ori de gen si ideea ca imigrantii trebuie acceptati fie macar ca sa preia muncile de jos in tarile occidentale cu o demografie scazuta sunt incercari de a limita efectele acestei categorii de frici.

Succesul lor este insa cu totul relativ. Mai departe, faptul ca religia nu mai e ce-a fost in Evul Mediu a redus din importanta fricilor de sorginte religioasa de atunci – de diavol, de vrajitorie, de pacat, de iad si de apocalipsa. A ramas, e drept, frica de apropierea sfarsitului lumii, cu varianta fricii milenariste, propagata nu numai de secte (si nu numai in mod constient, daca ne gandim iarasi la momentul Y2K), doar ca a disparut perspectiva unei justitii divine, care ii bucura odinioara pe cei ce interpretau orice cutremur sau val de ciuma ca pe un inceput de apocalipsa.

• Telescopul Webb a descoperit o galaxie spirală masivă de la începuturile Universului
• O întâlnire străveche a Soarelui cu alte două stele a schimbat pentru totdeauna Sistemul Solar

Cantitatea de frica existenta la un moment dat intr-o societate pare totusi a fi constanta: ceea ce s-a castigat prin eliberarea de fricile de odinioara s-a pierdut prin descoperirea unor incertitudini si mai inspaimantatoare. In ceea ce priveste viata pamanteasca, teama de viitor a individului, monopolizata pe vremuri de biserica, e impartita azi de astrologi, futurologi, politicieni si analisti economici.

Cat despre ce se intampla dupa moarte, ei bine, aici a disparut atat speranta ca un trai in frica lui Dumnezeu garanteaza o viata de apoi in rai, cat si groaza ca pacatul va condamna sufletul sa sufere vesnic in iad. In locul lor au aparut teama de neant, de a fi singur in Univers, disperarea unei vieti absurde si prea scurte, dublate de eforturile de a conserva tineretea, de a prelungi viata si de a stoarce cat mai mult de la ea.

Crestinismul a cultivat obsesiv gandul la moarte, ca prag pe care credinciosul trebuie sa se osteneasca sa-l treaca fara pacat; rugaciunea „pentru o moarte buna“, de pilda, invatata de catolici inca din copilarie, abunda in referiri macabre, concepute evident cu scopul de a ingrozi. Totusi, privelistea unui corp omenesc parasit de viata, care ii infricoseaza pe supravietuitori pentru ca nu izbutesc sa inteleaga cu adevarat ce s-a intamplat, nu ii creeaza angoasa credinciosului, convins ca sufletul mortului e viu si ca, eventual, se va intalni candva cu el in ceruri.

In schimb, cine nu are credinta respectiva nu poate avea fata de mort nici macar satisfactia instinctiva a supravietuito­ru­lui, pentru ca neantul de care se teme ii apare clar inainte, ca o oglinda. Iar aceasta este intr-adevar o frica inavu­abila, pentru ca distruge personalitatea si face imposibil curajul de a trai. La primejdia unui asemenea impas se refera Papa Ioan Paul al II-lea atunci cand ii indeamna pe tineri „Nu va fie frica“, incercand astfel sa recupereze blandetea dintr-o religie prea obisnuita sa ameninte. E posibil ca pentru unii indemnul sa fie de folos, fie si pentru ca putini se mai incumeta azi sa-l formuleze cu atata seninatate.

Altii insa, poate, vor prefera sa extraga acelasi indemn din povestea eroului nostru Bill. Si eventual sa fie increzatori ca intr-o zi vor scapa de fobia de neant gratie tot exercitiilor recomandate de terapia cognitiv-comportamentala: daca, de cinci ori pe zi, contempli neantul, e posibil ca pana la urma sa nu-ti mai fie frica deloc ca poti sa cazi in el sau sa ramai blocat acolo, ca Bill in liftul lui.

Foto: Guliver