Alegerea noastra (aprilie): Brancusi

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Inchipuiti-va ca locurile astea ar ramane pustii, ca ar trece ani multi peste ele si orasele s-ar surpa, ca s-ar cerne pulberea si s-ar alege praful de toate semnele blandei si veselei noastre civilizatii de la portile Orientului. S-ar propti in calea desertului si a linistii asurzitoare doar cateva forme care sa mai aminteasca de cei plecati. Nu ar fi nici versurile lui Arghezi, nici rapsodiile lui Enescu – polen de pe aripi de fluturi, amandoua –, ci Poarta Sarutului, Masa Tacerii si Coloana Infinitului, adica àcele statuare care s-ar vedea din vazduh precum Marele Zid Chinezesc, incoruptibile si vesnice nu datorita materiei din care au fost daltuite, ci gratie unui palpit unic, pe care il poate genera doar sufletul iluminat de ratiune. „Voim intotdeauna sa intelegem ceva. Insa nu este nimic de inteles. Tot ceea ce puteti contempla aici, in Atelier, are un singur merit: ca este trait…“ Asta spunea maestrul Brancusi, avand probabil spanzurat in barba zambetul omului care a inteles totul. Care a mangaiat pe crestet Cumintenia Pamantului si care si-a impins Maiastra ca pe un stilet de lumina in genunile boltite deasupra noastra. Anul acesta, in martie, s-au implinit 50 de ani de cand Brancusi s-a asezat la masa tacerii vesnice. E un prilej sa ne trezim brusc in fata unei realitati dureroase: ne amintim din ce in ce mai rar de el, desi el este singurul in stare sa ne aminteasca de noi.